dacă exist.../ de ce nu zbor?!

Evadarea ta se vede clar , foarte clar , in vers
ai reusit sa te chemi din preumblari , ramai asa cum esti , un prometeu mai putin ranit si la fel de darnic, felicitari , virgil, din suflet ,L

AVN, în ciuda celor spuse de tine, este evident că ai început să zbori! Poemul tău vrea să-ți dea un răspuns, îți spune că nu poți zbura pentru că \"m-am deshămat de neființă\" și drept urmare ești transformat într-o ființă prinsă de pământ, de stânca aceea a Caucazului hrănindu-te doar cu zborul păsării tale și nu chiar cu pasărea! Dar uneori să știi că ele, poemele, ne înșeală, au ele plăcerea să ne reamintească faptul că suntem de-ai pământului și nu avem nimic de-a face cu desprinderea. Nu-l crede și încearcă zborul tot mai înalt. Poți!
Cu stimă pentru un poem lucid și ideatic
PP

imi place imbinarea poziei cu mitologicul. o strofa puternica
/picioroange cu degete moarte subit
tumefiate călcâie de aprig nemers
aprind luna despuiată de ea
cordonul ombilical merge până la soare/
sa ne citim cu bine

poate i-a mai rămas niște Fericire prin buzunare. :) (și nu este deloc ironică chicoteala mea)
dincolo de niște cuvinte cam \"grele\" pentru digestia unei fericiri (\"cordonul ombilical\", \"tumefiate călcâi\", \"trupul la stânga la dreapta ego-ul\", \"Prometeu înlănțuit de un munte\" - complicații cam prea elaborate pentru simplitatea fericirii care te cântă), toată povestea existenței tale îmbrățișată în aste versuri nu mă luminează, ci doar mă întristează puțin în partea de sus a umanității mele. deși te hrănești cu pasărea zborului tău, pari mult prea încurcat în niște dorințe și avânturi divine. zii merci că exiști, și lasă \"de ce\"-ul în seama nezborului (sau al filosofilor, dacă n-or fi prea ocupați cu alte metafizici)