Dumnezeu în singurătate (I)

Nu avem nici o reținere în orice acțiune. Suntem capabili de orice mârșăvie pentru a fugi de acceptarea declinului personal. Deținem argumente pentru orice. Cât de hilară ne este viața văzută prin ochii filosofului, deoarece pentru un sistem de gândire filosofic orice acțiune are o finalitate previzibilă. Singurul argument valabil în acțiunile care urmăresc confortul nostru psihic este lașitatea. Acest degradant sentiment, care oripilează subconștientul până la anularea lui, este susținut prin minciună și trădare. Fuga din fața evidenței este o doar o amăgire, o amânare a întâlnirii cu conștiința care în momentul în care își va intra în drepturi o va face fărâmițându-ne afectul în bucăți numite regrete.
*
Când iubesc nu știu a trăi acest sentiment decât prin a mă dărui total. Îmi este de trebuință a iubi complet, suflet , rațiune, trup. Am învățat până a mă bucura și de suferință. Pentru a atinge starea de renunțare la mine mi-am atribuit multe culoare de fugă sau hățișuri ale minciunii pentru a mă putea ascunde de finalitatea unei relații. Am înșelat și am trădat ca orice animal dornic de dominare, conștient cu fiecare moment petrecut iubind, că orgoliul substituie încet și sigur bucuria trăirii. Am înlocuit rutina unei relații cu o altă relație, în care am reușit același abandon temporar, dar păstrându-le pe amândouă. Cu cât inteligența mi-a permis mai multe relații paralele cu atât mai populat îmi părea paradisul. Comicul vieții a știut întotdeauna să se confunde cu paradoxurile din mine asigurându-mi partajul vieții cu regretele. La finele fiecărui partaj îmi era dor de tot și toate, de ceea ce nu am reușit să fac, de locurile pe care nu le-am atins împreună, dar mai cu seama de renunțarea la iubire. Am mințit, trădat și suferit. În nici una dintre ele nu îl regăsesc pe Dumnezeu. Atunci am ales pentru finalitate demnitatea exilului. În combinație cu pierderea pasiunii, căderea în derizoriul capitulării, am avut parte de letargia ființei, letargia exilatului.
*
Niciodată un exilat nu se va resemna. Va căuta sub asediul acelei furii specifice singurătății o teribilă răfuială. Cu cât renunțarea este mai dureroasă cu atât mai multe iluzii zac în mine. Iluzia unei victorii târzii, dar răsunătoare, care să mă repună în drepturi în fața celor pe care i-am mințit, trădat și mai ales iubit. Nu mai contează că am beneficiat de același tratament. Și cum acestei lumi nu-i este la îndemână iertarea, pentru că este supusă acelorași paradigme, îmi întorc furia către Dumnezeu, dezvoltând un atac surd, fără precedent între răfuielile mele anterioare cu El, plin de patetic și ridicol. În acest război megalomanic, renunț la cele lumești, îmi tapetez afectul cu grimasele suferinței, deformându-l. Subconștientul îmi atrage atenția asupra propriei vinovății, iar furia prinde a se estompa sub rigorile lucidității. Nu renunț și duc acest război până la defăimarea publică a Divinității. Nici atunci nu îl regăsesc în mine. La final sunt mult prea obosit pentru a-l mai accepta. Resemnarea își intră complet în drepturi, iar eu sunt dispus să-mi domolesc suferința scriind poeme, ceea ce nu am știut a face niciodată. Poezia îmi este străina, pentru că nu mă definește și astfel îmi accentuez ratarea. Finalitatea este palma care îmi ascunde rușinea umanității. Am devenit un animal domestic, supus canoanelor vieții lumești, acea viață pe care am refuzat-o permanent. Aici nu-l voi afla niciodată pe Dumnezeu. Abia acum încep să-i înțeleg singurătatea ...

(va continua)

Cluj Napoca
aprilie, 2009