Poezie
luciditate
1 min lectură·
Mediu
eram între răsărit și apus
și mă întrebam,
ce caut eu acolo
nici prea bătrân,
nici prea tânăr,
ca să fiu izvor
lângă livadă de cireși?
eram pe jumătate om
pe jumătate cal
și mă întrebam
ce caut eu printre atâția centauri
care pasc stelele pe cer
și nu sunt
nici oameni,
nici armăsari,
nici zei,
eram între somn și tristețe
și mă tot întrebam
de ce nu mă poți iubi
măcar în vis
când eu tocmai te iertasem
că n-ai existat de fapt
niciodată?
eram printre nebuni și lucizi
și mă întrebam ce caut eu totuși
îngenuncheat în tine
printre atâția cocori
şi cireşi imaginari,
spânzurați de seninătatea cerului?
032.663
0
Deosebite sunt în special două imagini, și anume cea a centaurilor care pasc stele, respectiv (și mai ales) imaginea celui care iubește și experimentează actul îngenuncherii ca într-un sălaș sacru, cum nu poate fi decât cel al Iubirii.
Apoi și paradoxul din:
„când tocmai te iertasem
că n-ai existat de fapt niciodată?”
Și cireșii spânzurați de o entitate așa de abstractă, dar așa de palpabilă!
Așa e cu sentimentele rămase în... ilegalitate. Dar e bine, totuși, altfel, ce plictisitoare și superficiale ar fi versurile mult prea fericite!
Și, da, balanța înclină în favoarea lucidității!