Tudor Negoescu

Rămînînd grea cu divinitatea, cînd se rup apele nu poți da naștere decît poemului, Lavinia Moțoc!
Chiar dacă mă hotărîsem să mă abțin (un profesor mă acuza ieri că ,,dau lecții\" de cum ar trebui să se scrie poezia!?), nu pot să nu-ți remarc spontaneitatea...

E simplă construcția, dar mi se pare o abordare potrivită, fiind vorba de un psalm, unde contează mult emoția trăirii, sinceritatea...
E o părerere, după ce am citit ieri o excelentă carte de Psalmi, aparținînd profesorului din Caracal, Paul Aretzu.

Stimate domnule profesor Tudor, vă respect dreptul la opinie vizavi de ,,impresiile\" mele dintr-un Internet Cafe!Luați-le, vă rog, ca pe simple impresii de lectură, nu ca pe o scriere ce se vrea canonică!
Acum, ce pot să-i fac eu lui Smarandache dacă pe la el prin mahala nu se rostea ,,cîntice\", cum se rostea pe la Paraschivescu? Dar să decelăm lipsa de valoare a volumului doar pentru această scăpare, mi se pare un pic forțat.
Despre onorabilul și sufletistul personaj MRP îmi mențin părerea.Nu mi-am propus să jignesc pe nimeni. A fost un activist cultural, a descoperit talente, dar ca poet...își are locul lui în istorie. Asta a fost istoria. Nu putem s-o mai fardăm.
Iar despre clasicismul său, dați-mi voie sa ma abțin. Sînteți primul care îl vedeți în postura asta onorantă!
În privința universului poetic postmodern, putem afirma că și pe această invazie a kischului, sesizată de dvs., se bazează respectivul univers. Dar tocmai pe asta mizează și Smarandache, dacă observați!
Cît despre lecții, îi las pe alții. Ce lecții aș putea da eu, dintr-un Internet Cafe?

Chiar dacă îți ascunzi numele sub o inițială, textul nu mi se pare rău. Punerea în pagină, fracturile din debutul poemului sînt sugestive, amintind de-o tentativă de acrostih. Versurile par să nu mimemeze suferința, mai mult, chiar sugerează o suferință istorică. Asta, la o primă lectură...

Felicitări pentru acribia cu care îți realizezi periplul statistic (consemnarea în funcție de numărul de afișări)printre texte și autori! E și ăsta un criteriu, trebuie să recunoaștem...E bine că există cineva pe site, dispus să se înhame și la o astfel de muncă. Oricum, gestul trebuie remarcat!

Probabil aveam în vedere cuvîntul ,,accederii\", în loc de ,,acederii\"...

Mi-ar părea rău ca meditațiile mele să aibă un impact demoralizator asupra ta, dragă Elia!
Dar simțim uneori nevoia să ne aplecăm și asupra unor lucruri grave din existența noastră, chiar asupra ratării, trup din trupul nostru...sătui de atîtea festivisme de paradă, servite azi prin toate mijloacele de comunicare.
Mulțumesc pentru trecere și pentru numele tău cu rezonanțe biblice!

Chiar și față în față cu noi înșine mai mințim, cînd nu avem curajul mărturisirii păcatelor. O notă destul de proastă, în eventualitatea unei Judecăți drepte, fie ea și cea de Apoi!
Mulțumesc de trecere, stimată Ilinca

Brigaela,chiar dacă nu recunoști, cartea cu pricina te-a impresionat cumva, altfel nu ți-ai fi postat pe site impresiile (gînduri, comentariu). Ai un mod grațios de a-ți exprima părerile în urma lecturilor, o manieră impresionistă de a exprima judecăți de valoare, aproape poetică, aș zice. Cel puțin, în cazul de față.
Oricum, eu, care nu am citit romanul cu pricina, voi încerca să-l caut...să mă conving. Semnalarea ta este destul de incitantă prin maniera de abordare, trebuie să recunosc...

Titlul este enigmatic, dar subtitlul îl și întrece în privința misterului...a acederii la persoana adrisantului. Ce lipsă de transparență și de eleganță, trebuie să recunoaștem!
Altfel, versurile sînt vioaie,ludice, au o tentă de joc, pregnant postmodernă. Mie îmi plac. Mai puțin subtitlul. Aș renunța la el, spre binele poeziei. Dar e textul tău...

Ai un excelent simț poetic, Mădălina. Ar ieși din combinația ta un micropoem pe cinste! Păcat că nu sînt eu cel care a scris versurile cîntecului...Mulți elefanți cu suflet de fluture am văzut eu pe acest site!

Draga Daniela, normal era sa raspunzi la comentariul meu aici. Dar ce mai e normal in ziua de azi?
Ti-am gustat ironia dar ma confunzi daca ma iei drept guru.
Sint si eu un biet disperat, un adevarat premiant al ratarii.
Cind ti-am recomandat respectiva scriere am vrut sa intelegi ca au fost altii mai disperati decit noi...altceva nimic.
Numai bine.

Cristina, o să descoperi, cu timpul, savoarea jocurilor pur intelectuale, accesibile doar celor inițiați.
Îți doresc să ajungi acolo, dacă vei avea timp și răbdare și vei accepta sacrificiul lecturilor...în detrimentul altor distracții...

Părerea mea este că noi, europenii, sîntem departe de spiritul pur al haiku-uli, de spiritul orientului, în general.
Ceea ce facem noi sînt încercări de haiku, nu sînt haiku-uri veritabile. Nici nu ar avea cum să fie.
Dar încercarea aceasta de condensare este benefică poeziei și cred că trebuie s-o practicăm. Cînd descoperim undeva aceste încercări, eu cred că e bine să le semnalăm, să le scoatem la lumină, spre binele poeziei, nu al nostru personal...Eu cred că ne-am adunat pe acest site și pentru a învăța, a descoperi noi modalități de exprimare.

cu moartea ne-am invatat
uneori o prindem si pe ea
in jocul nostru cu mize mari
si-o invatam ce-nseamna viata
Iată, după umila-mi părere, un exemplu de ceea ce ar trebui sa însemne poezia. Sau ce aștept eu de la poezie, dar asta e părere subiectivă, nu mi-o luați în seamă...

Daniela, nu te oftica! Tocmai cind nu te astepti, va veni si inspiratia. Disperarea este uneori benefica pentru literatura. Vezi si scrierea numita Pe culmile disperarii.
Dar, intre noi fie vorba, pe cine mai interseaza azi literatura, cind toata lumea alearga sa faca bani?

Îl iau ca pe un text mustind de ironie, plasat într-un spațiu halucinant, post-modern și post-industrial.
Folosind în exces acest cool, dai impresia că parodiezi o stare actuală a unei întregi generații, o generație numită, cu perfidie, generația PRO!

Un pastel de sezon (tablou hibernal), cu evidente tușe violente, care maculează puritatea trăirii și ne aduc mai cu picioarele pe pămîntul nostru,concret și murdar...
,,E acoperit orașul de acest puroi
al ninsorii ratate,
de albul mânjit de păcate
împins spre canale\".
Cuvîntul ,,îngeri\", pe care îl tot vehiculăm în textele noastre, nu mai are de mult acea conotație religioasă.
Îngerii noștri (mă includ aici și pe mine, ca autor de texte cu îngeri) sînt atît de umani, fiind tereștri, coborîți printre noi...Mi-au plăcut în mod special ultimele două versuri, care-mi amintesc de suferința lui Bacovia...

Cu fiecare experiență trăită ,,pe cont propriu\", pierdem și cîștigăm ceva, în același timp. Faptul că ai convertit această experiență în literatură, că ai reușit să te detașezi cumva, e un semn benefic, un mare cîștig... ia-o ca o părere din afara fenomenului.

Desertul tatarilor e o scriere superba,silviu! Nu te plictisește.
Cristina doar ne provoacă, se joacă un pic...