Tudor Ioan Bogdan

Ghiara animalului tânăr neînvățat să se joace cu prada o găsesc ca fiind o prea mare concesie făcută spectacularului de care suferim și în poezie. Altfel rânduri frumoase, bune și poate chiar adevărate.

Înțeleg bine, ca unul ce și-a petrecut partea memorabilă a copilăriei în satul bunicilor. Și ai dreptate să te deznădăjduiești după curățenia timpurilor care s-au dus și niciodată n-o să mai vină. Dar intuiesc azi că lumina se va întoarce, ca mulțumire, dinspre bisercicile pline ale orașelor înspre cele prea goale ale satelor. Dacă veșnicia s-a născut la țară cred că în viitorul nu prea îndepărtat se va întoarce la sat din orașele în care s-a mutat și se simte deseori cam înstrăinată.

Versuri frumoase, curate, oneste. Chiar dacă (sau poate și pentru că) nu sunt trendy. Cu simpatie,

Versuri luminoase și frumos așternute peste inimi ca sunetele de clopote în zilele de Paști. Cu simpatie,
PS Nu sunt lămurit nicicum, Paștile au singular sau nu ?

Te rog să mai scri. Îți mulțumesc pentru aceste rânduri deosebite. Ca trăire, intensitate, mărturisire, decență. Cu simpatie, Sărbători de Paști fericite !

Dacă ai fi eliminat ultimele două versuri ai fi câștigat în calitate, cred eu. Poate însă calitatea nu merită să taci ceea ce ai de spus. Pentru consecvența mea trebuie să mărturisesc că mă încântă când citesc poezii cu rimă, deci am fost bucuros pentru versurile tale. Cu stimă,

Ai reușit ceea ce eu nu pot face. Vorbești pe limba celorlalți confrați, dar pictezi cu culori luminoase îngeri. Nu umbre,anxietate, refulări. Ceea ce este până la urmă cu adevărat important. Dacă ar fi mai mulți ca tine, poate lumea poeziei ar arăta mai puțin întunecată. Pentru că rândurile mele nu vor trece probabil vreodată de faza de atelier aș dori totuși să-ți ajungă mulțumirile mele și gândurile tale, scrise în felul meu :LEGAT

Legat de dor
Nu pot să zbor;
Mi-e mintea limpede izvor
Oprit de mlaștină în drumu-i curgător.
Și totuși mlaștina e vie, plină,
Strălucitoare de culoare și lumină.
Arome de gunoi și de sulfină
Revarsă-n mine gust de rodie divină.
Plăcută și suavă-i mocirla schimbătoare,
Vibrând de armonii îmbătătoare
Și dor în piept, și strigăt lung, chemare,
Mă leagă de pământ și de duhoare.

Cu poezia asta am mai aflat despre galben câte ceva. Da, galben este la mijloc. Un mijloc aflat în poezia ta într-un echilibru instabil. Galbenul este însă și culoarea cu care pictăm convențional Soarele. Și uneori florile, merele, lămâia. Și cam atât. Dacă galbenul îți pare însă de neînțeles să ști că mult mai greu e cu extremele; cu roșu și cu albastrul-violet. Din care și nuanțe sunt mai multe.

Recenzia ta mi-a deschis gustul să cumpăr cartea și s-o citesc. Am citit undeva, într-un supliment literar un fragment din ea și mi s-a părut extraordinar felul în care scrie, degajat, ca din vârful penelului lui Goya. Poate mi s-a părut mie, dar felul acesta de a scrie mi-a adus aminte imediat de Craii de curte veche a lui Mateiu Caragiale. Și de Isarlâk a lui Ion Barbu. Cu mulțumiri

Adevăr spui, dar parcă ar fi fost mai bine să încerci cu rimă. Un singur amendament; nu ne este sete de adevăr, căci dacă ne-ar fi cu adevărat sete ne-am astâmpăra-o cu cuvintele : Eu sunt Calea, Adevărul și Viața !

Chiar dacă rima mai suferă pe ici pe colo în poezia asta, e încurajator.primele 4 versuri sunt chiar reușite, după tiparul clasic.

Încearcă așa: În ochii mei buni, femeia a văzut un înger bun și briza caldă. Femeile m-au ridicat peste lumea aceasta a mea, peste pământul închis celor slabi de înger. Prin ochii mei luminați vor trece și-mi vor arăta fuioare de vânt verzi. Tu ai simțit culoarea îmi vor șopti ... etc. etc. Poate se face mai curat și în sufletele altora. Eu gândesc că a refula în afară părțile urâte din noi nu vom scăpa de durere ci vom multiplica-o în ceilalți. Altfel, cu apreciere pentru calitatea exprimării.

Impresionant, tragic, definitoriu pentru mulți din lumea în care trăim.