Personajul dincolo de personaj în Mă numesc Roșu

Primul Premiu Nobel pentru Literatură pentru un scriitor turc

Mai puțin cunoscut publicului român, Orhan Pamuk este un romancier cu numeroase merite în Turcia și cu o poziție destul de controversată. În 2005 un partid naționalist turc a inițiat un proces penal împotriva sa, pentru motivul că scriitorul a admis existența genocidului împotriva armenilor și kurzilor în timpul progromului din Turcia, proces din care scriitorul a ieșit cu aviz favorabil. La 12 octombrie 2006 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, iar editura Curtea veche nu a scăpat ocazia de a-și face reclamă (cum se întîmplă și în cazul cărților de vrăji și în cazul De ce femeile uită greu și bărbații repede) alături de Oriflame (ce simbioză ciudată!) publicînd Mă numesc Roșu și Viața cea nouă ale aceluiași autor. Revenind la Pamuk, în dreptul numelui său pe Nobelprize.org se adaugă un panseu frumos: “who in the quest for the melancholic soul of his native city has discovered new symbols for the clash and interlacing of cultures”(cel care în căutarea melancolicului suflet al orașului natal a descoperit simboluri noi din ciocnirea și întîlnirea culturilor). Și poate la urmă asta e esența, a reuși reformularea lumii tale, pînă la a-i găsi noi sensuri, alte “intimități” nedezgolite.

Povestea fiecărui nume

Referindu-ne strict la Mă numesc Roșu, cîteva sunt reușitele de excepție ale scriitorului: cu o tehnică desăvîrșită, acțiunea se compune din vocile actanților, țesătura narativă dezvoltîndu-se pe planuri multiple. Concret, suntem în lumea miniaturiștilor din Imperiul Otoman care nu au voie să picteze natura sau femeia, deoarece este interzis din Coran, natura aparținînd doar lui Dumnezeu. Cu toate acestea pentru noua carte a Padișahului, Unchiul, un bătrîn conducător de breaslă, își sfătuie ucenicii să picteze și să aurească paginile cu astfel de imagini. Totul se complică prin două crime (romanul polițist fiind inevitabil), printr-un fir sentimental (romanul de dragoste ia formă pe fondul narativ), prin implicații psihologice și sociale. Mai mult decît aceste aspecte, problema care se pune pe nivelul narativității romanului este aceea a mimesisului. Ce este realitatea și cum se poate imita aceasta – e întrebarea pe care și-o pun personajele în ceea ce fac și în aparte-urile pe care le au frecvent față de cititori. Ca în orice roman postmodern, eroul pare a fi un actor desăvîrșit, avînd conștiința sinelui și a celuilalt. Prezența alter-ego-ului depășește cadrul cărții, despre care se știe sigur că e o limită ce poate fi depășită. Ester (mesagerul dintre îndrăgostiți, evreica negustoreasă de scrisori) ne face cu ochiul: “Știu că sunteți curioși să aflați ce se afla în răvașul pe care i l-am dat lui Negru. Pentru că mă încearcă și pe mine oarece curiozitate, am aflat totul. Dacă voiți, dați paginile poveștii în urmă, ca să vedeți ce s-a întîmplat mai înainte de a-i da răvașul, iar eu am să vă istorisesc totul” (p. 53). Șeküre spune că tatăl său are o relație sexuală cu roaba din casă, apoi revine adresîndu-se unei personae a II-a plural (lectorii): “Mă căiesc de ceea ce v-am spus adineauri, la mînie, în legătură cu tata și Hayriye. Nu, nu era o minciună, dar tot mă rușinez de moarte că v-am spus, drept care uitați-mi vorbele, ca și cum n-ar fi fost spuse niciodată, ca și cum tata n-ar face asta cu Hayriye, căci, ia băgați de seamă, oare nu ni se poate întîmpla și nouă așa ceva?” (p. 131).
Lumea lui Orham (mezinul lui Șeküre, fata maestrului numit Unchiul, văduva care-și așteaptă soțul de doi ani de zile) e una polifonă, aproape schizoidă. Eul se dezintegrează, Orham nu este Orham, ci însumează o multitudine de tonuri și idei, descoperindu-se și ascunzîndu-se deopotrivă. Personajele se privesc unele pe altele; romanul, prin prezentarea opticilor diferite, se deschide infinit. Credibilitatea are valoare dublă: pe de o parte putem vorbi de veridicitate, cu cît sunt prezentate mai multe viziuni asupra aceluiași subiect, pe de altă parte, prin relativitatea creată astfel, nimic nu pare verosimil. Se ridică în semantica textului, în textura profundă, problema identității (umane și a personajului ca être de papier). Perspectiva asupra personajului care se depășește este una a trompe l’oeil-ului: “I-am istorisit această poveste – care nu va putea fi ilustrată - fiului meu, Orhan, nutrind speranța că, poate o va așterne pe hîrtie. (…) Dacă, din această pricină, îl înfățișează mai pus pe gînduri decît era, dacă ne arată viața mai grea decît a fost, dacă îl zugrăvește pe Șevket ca pe un om rău, iar pe mine ca pe o ființă mai frumoasă și mai lipsită de bunăcuviință decît am fost, să fiți cu băgare de seamă și să nu-l credeți pe Orhan!” (capitolul 59, Eu, Șeküre, p. 584).
Ușor identificabil, intertextul trimite la Numele trandafirului de Umberto Eco, la O mie și una de nopți. În același timp, prin prezența animată a imaginilor care vorbesc în paginile cărții (Eu, Cîinele, Eu sunt un Copac, Eu, Banul, Mă numesc Moartea) se trece în direcția Elogiului mamei vitrege a lui Mario Vargas Llosa (unde bibelourile vorbeau între ele, despre stăpînii lor, ieșind din spațiul tradițional și depășind limita verosimilului). De asemenea, o viziune apropiată de nuvela lui Borges, Minunea tainică, e descrisă în incipit: cadavrul lui Delicat Efendi ne vorbește: “Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puț. A trecut multă vreme de cînd mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaș, nu are habar de cîte mi s-a întîmplat. (…) Și mi-am aflat sfîrșitul pe fundul acestui puț înfricoșător! Asta vi se poate întîmpla și vouă!” (p. 9 – 13)
Jocul lui Pamuk este în fapt unul cu infinitul, timpul și spațiul se dizolvă, pe axa emițător – text – destinatar, autenticitatea persoanei I (persoana narativă) scade prin multiplicarea sa. Și aici rezidă frumusețea viziunii infinite oferite. Pentru că aceasta oferă Roșu: “Pe cînd dăruiesc lucrurilor în acest chip, îi spun parcă lumii: «Fii!», iar lumea «este» de culoarea mea sîngerie. Cel ce nu vede, tăgăduiește acest lucru; eu mă aflu însă pretutindeni” (p. 265). Un singur chip înfățișează altele nenumărate, iar numirea înseamnă a recunoaște fiecare din aceste chipuri, a le ființa.