Traian Rotărescu

îi desenezi cu cele mai frumoase creioane o viață
împinsă din tine

Si daca viata asta tine 1000 de ani?

\"Conducta\" are, ca termen, un iz degradant, fiindca provoaca imediat asocirea cu sistemele de canalizare; nu stiu daca era de preferat \"coloana\" fiindca e des folosit, dar oricum se respecta sensul verticalului tinzand spre absolut intr/o forma care \"con-duce\" :) toate aspiratiile, nazuintele, dorintele strict catre \"inaltimile necesare\"; traseul este deja stabilit, nu te mai poti rataci odata ce-l urmezi, trebuie numai sa ai \"presiunea necesara\" atingerii scopului, presiune pe care fie ti-o alimentezi din tine insuti, fie o obtii prin rugaciune.

Da, oricat de frumos, un \"tablou colorat\" e doar o copie a luminii- o deziluzie de-a nu te fi putut bucura de ea ( ca o lumina pot fi privite si momentele \"imbratisarilor\", ceva la fel de valoros) pe care insa ti le-ai refuzat, alegand o palida consolare.

La reusita definitie a femeii as completa: \"orice femeie/ este/ o vanzatoare a ceva ce nu îi apartine/ numai ei. In urmatorul vers introduci o eliziune care, pt moment, produce un hiatus in curgerea ritmului: pe o alee plina ochi de umbre care îi sunt comode/ ( ramane) doar refuzul/ o proprie baricadare... etc sau ...doar refuzul ( ramane) o baricadare...etc.

\"Muraturi\" cu un singur \"i\", te rog.

\"până la urmă
orice bărbat înalță un zmeu
când iubește cu adevărat\"

Si zmeul trebuie la randul lui condus, dirijat, mentinut in miscare, odata inaltat, altfel se va prabusi sau isi va pierde directia si va esua in corona unui pom sau incalcit intr-un stalp de telegraf...

In interiorul acestei \"capcane\" sunt ecouri care, disociindu-se, nu activeaza in acelasi timp nici dorinta, nici devotamentul, sau atunci cand este receptata tandretea acest fapt este in detrimentul intensitatii implicarii emotionale si viceversa, tocmai de aceea descrii : \"o sinucidere cu sentimentele -nota bene!- tale
în care nu crezi nici tu
când ecourile au venit la tine
așa cum ți-ai dorit

Deorece \"mereu se sfarseste asa/ la brat cu propria parere\" este nevoie de \"inaltimea necesara\" care deschide poezia; structura apare gandita circular- o alfa care se continua cu omega la nesfarsit, inclusiv in sens recurent, ca in cazul de fata.

atunci nici miniunile nu exista.

doar ca intrebarea ta \"care este acea minciună pe care ai păstrat-o în corpul tău, Traian?\" e doar o presupunere; n-aveai de unde sti ce consider eu minciuni si daca am pastrat asa ceva in corpul meu. Eu am pornit de la o evidenta, desigur exprimata poetic:minciuna
pe care o păstrez
în corp


si uite cum deviem de la un text reusit, luand initiative care nu duc nicaieri.

Numele vrand nevrand le pastrez SI eu, nu m-am gandit insa ca ar putea fi cosiderata minciuni. Dar asta-i farmecul, nu aplatizam ci vedem mereu lucrurile, nu neaparat noi ci cu alti ochi, wich is good :)

NU eu am scris poezia de fata. (deci intrebare nu-mi revine)

oricum acel nume trebuie sa aibe o relevanta cu totul deosebita pentru tine, pt oricine de altfel, vorbind de relationare pentru a atinge importanta, mai corect pt A FI INVESTIT cu simbolul universal al lui 0.

minciunile pastrate,in aceasta generalizare ma includ si pe mine, sunt doar recunoasterea unor greseli, pt a crede in ele la inceput fiecare am crezut in ele cu toata puterea de care eram capabili, asta in cazul uor urmari care inca ne afecteaza...dar recunoasterea nu implica neaparat perpetuarea falsitatii, a amagirii, daca ar fi asa, inca am mai fi sub vraja minciunii \"adevarate\" :) care nu si-a aratat adevarata fata

Iei aici sistematic la prefirat \"variatiile bizare\", le cerni analitic, le descompui \"piesa cu piesa\" dar acea conversatie unica nu se stie carui declansator anume i-a acordat proritate: fie \"ce simt\" fie ce stiu\".

E clar ca ti-e cunoscuta strategia industriei fascinante ( initial citisiem infipta CA un pickhamer)- e curios cum acest marketing existential, nu banalizeaza, abrutizand repetitiv, plafonand ci isi pastreaza fascinatia chiar si pentru \"experti\".

Orice stridenta pregateste, in armonie, rezolvarea, creaza o tensiune care polartizeaza intersul catre un centru tonal.

La fel cum \"dincolo de ultimul rand\" nu se mai scrie nimic, fiindca atunci ar deveni penultimul numele acordat minciunii nu va fi niciodata vizibil el e doar constientizat, o abstractie asemanatoare numarului zero; ca si acesta se pastreaza neschimbat numai ca o minciuna cu picioare scurte nu inseamna un adevar nemarturisit.

un reusit rezumat al vietii de garçon sucevean, intamplat literalmente in acele temi passati de aur; daca sunt privilegiate aici neaosismele, spusul pe sleau, verde-n fata, taraneste, realitatea neavand nevoie de facial liftinguri, in schimb ironia este fin cizelata,(sui generis!, de altfel, aka omniprezenta in toate textele tale, indiferent de incadrare) exista insa intre aceste doua modalitati, veridice ambele de redare in proza o zona mediana in care imi permit sa semnalez 3 neajunsuri: 1) o repetitie care-si cam ia nasul la purtare-o grădină mare, în spate, cu zarzavaturi și lucernă, un grajd mare cu o mare vacă bălțată. 2)o exprimare stangace, care putea fi evitata- unde niște ceva care semănau cu oamenii... mi se pare complicat, de ce nu asa? unde ceva asemanator unor oameni.. vrei sa persiflezi excesiv, dupa mine calamburul cu \"fantasme izemenite\" face inutil \"nistele\" de mai sus, ca realizare artistica si 3)o cacofonie usor scartaitoare: Nu se înnoptase cum trebuie încă, curtea toată răsuna de cotcodac-uri...

Gesualdo, cochetand si el cu critica.

1)am cutreierat ziua de azi
vânând o lume ambiguă.

Better hunting than hunted- chiar si aceasta lumea ambigua si-a aratat roadele, unele bune altele rele, adica ea, in sine, lumea, nu e nici buna nici rea ci efectele ei sunt resimtite asa de noi, oamenii.

2) Tavanul poate fi rasturnat de sensuri dar \"o femeie pervertita\" nu traduce, ba chiar tradeaza inceptul insorit,(bine nici el nu debordeaza de clasica plenitudinea bucolica :)...dar oricum nici nu respinge linistea unei veri rurale \"miros de iarba proaspat cosita\" - cu nuanta acea stigmatizanta brusc ivita, ca o sare de chinina presarata peste zaharul pudra al unei prajituri aromate. Ceva scartaie aici, contrastul vrea cu tot dinadinsul sa arunce o umbra, o vina...sa deziluzioneze.

3)sortez fiecare imagine
ce pretinde
că toate poveștile pot fi adevărate

...dar pe ce anume? asta nu se spune? in virtutea carui bilant? Poate fi si o presimtire a ceva deocamdata crezut imposibil dar si o \"clasificare\" (sortare) a ceva care doar constata ca oricat de frumoase ar fi povestile, ele nu se-ntampla decat in carti. femeile pot fi orice, mai putin \"statui tepene de atata perfectiune\"- nu ca as fi expert intr-ale perfectiunii sa stiu daca intepeneste sau, din contra unduieste gratios, stricto sensu in ce le priveste pe femei; e clar unele-si stiu deja \"defectele de fabricatie\" nenea Platon spunea ca \"indragostitul este intr-adevar mai divin ca fiinta iubita, deoarece este ispirat de D-zeu\"-

well s-ar putea ca si diavolul sa creada in pretexte literare...doar e un mare artist-umor negru- oricum si temele isi au rostul lor, n-au aparut din senin.

*toata concentrarea inchisa... E tradata*

asta fiindca m-am riscat cu un com improvizat, sub impresia momentului...hmm de obicei cele \"gandite\" le scrie mai intai in note pad

In prima strofa nu era nevoie de \"sau\" ; alternativa aprovizionarii era subinteleasa: borcane cu muraturii/ poate au sa vina vremuri grele.

Regii si sambelanii, cu polonicele lor de aur, nu ies in evidenta fiind deja un manierism al basmelor, al anturajelor opulente, hehe chiar cu trimiteri la Midas...deci o imagine deseori intalnita: la o curte imparateasca mai toate obiectele sunt din aur, desigur numai pt uzul maritelor fete, musai sa existe un set de obiecte asemanatoare doar ca forma cu cele obisnuite, insa sunt plamadite si ele dintr-un material regesc..aka the gold.

/va fi o ploaie ca o rugă/ Felicitari, ti-a reusit o veritabila \"fractura\" aici..as vrea sa vad mai des asemenea exemple...insa, parca survine prea repede fata de inceput, nici nu introduci lectorul in atmosfera ca deja tai firul..introducand un cineva, fara rol, fara atributie...(doar daca nu-i chiar Maria sa Scriitorul, autorul povestii, o eminenta cenusie :)

nu mai cad bănuți de fildeș - asta-mi suna cunoscut, ma gandesc la niste banuti, 10 sa fiu precis, asadar valorand 1000 de lei vechi aruncati intr-o fontana di trevi bucuresteana (una ad hoc investita astfel)

Mult mai reusit decat jocul de cuvinte vizand fluierul piciorului e urmatorul vers copacii înalți seamănă la fire cu zeii/ care ti-a reusit cel mai bine, e inchegat, simplu, are trimiteri, nu se complica, in plus raspandeste un aer clasic, dintr-o forma netocita, e compus in spiritul clasicismului.

nu oricine are un pistol în mână
este un răzvrătit,
Iti recomand \"Orasul Zeilor\", asemanarea e izbitoare.


sunt momente când
soarele seamănă cu un indian bătrân meditând

[în special la apus]
Din nou ce ai reusit sa creezi cu migala, imediat devine inutil; nu pastrezi bunul castigat, ca-l si arunci peste umar... toata concentrarea inchisa ca o colonie in sticluta ei a ante si penultimului vers sunt tradate de precizarea neavenita a ultimului care ia flaconul si-l face tandari.

Parerile mele ;)

atunci am căzut în genunchi și am scăpat toate cuvintele pe jos
alege tu
până la urmă s-ar putea să fie și suflet
pe undeva pe acolo

Nici macar acolo; cuvintele nu au cu adevarat suflet decat atunci cand le citeste un alt suflet viu si atunci de-abia traiesc, redesteptate... altfel the rest is silence, as usual.

Dintr-o data validezi oamenii de-atunci dupa niste repere foarte inguste, fara pregnanta in anonimatul lor: cititul cartilor, jucatul...a ce? poate fotbalului, fiindca nu se precizeaza ce fel de joc in acel segment al primului vers (sah, canasta, baba -oarba, sau, de ce nu? \"de-a oamenii\") Sunt gesturi pe care le face oricine, nu doar oamenii pe cale de disparitie, sau deveniti adulti; oameni si nu neoameni erau doar si inainte si dupa maturizare, in caz ca te referi la adolescenta.

Frunze puse la presat ...o banalitate frusta, absolut inutila, la fel ca si coridoarele cu luminitele lor, pulverizezi insecticide peste orice urma de originalitate. E departele intesat de coridoare, o vasta retea subterana? Unde sa bantuie acele resturi omenesti? In mari complexe abandonate, in galerii de metrou, in zgarie nori? E la fel de plauzibil sa nu mai existe nici o urma de cladire pe fata pamantului, nu? De ce musai sa fie inevitabile coridoarele ?

Si viitorul, in urma acelei catastrofe, din nou doar presupuse, neexplicite- se poate afirma ca un om nu mai e acelasi de mai multe ori pe parcursul unei singure zile- care a dus la disparitia oamenilor este la fel de incetosat, de ambiguu: ei nu mai citesc fiindca au uitat, nu mai stiu, nu mai pot, nu mai au ce sau nu-i mai intereseaza? Ce s-a intamplat? Absolut nimic, din moment ce urmarile sunt si ele doar un scenariu fara acoperire, din nou categorisirea nu se justifica, iar intreaga evocare, inclusiv titlul pica, castel din carti de joc, ramane in picioare, ca solide chei de bolta, doar importanta acordata absentei pantofilor (ca si la Yeti sau Snow White) si lipsa miutei, versiunea sportului rege care tenteaza pe chiulangii in timpul anostelor ore de fizica ( aici, intervine si propria experienta, recunosc) insa, let\'s face it, nimic extraordinar,sunt experiente \"la gramada\", ale oricui, nu in ele sta soarta omenirii.

\"doar ca au caciuli mai ciudate\" ( curios aici ma gandesc la diacritice sau accente circomfexe...) si cine sunt ceilalti? Extraterestrii, pigmeii, savantii nebuni? Comparativ cu populatia descrisa, \"ceilalti\" at trebui sa fie chiar oamenii adevarati despre care pana acum am aflat ca nu mai exista...lucrurile au ajuns sa se bata cap in cap.

Plus alte greseli de exprimare pe care nu le mai amintesc fiindca sunt vizibile tuturor

mea culpa

Te prinde bine versiunea asta trubadurescă, deschisă de ritualul invocărilor mitice pigmentată cu tușe \"flower-power\" -ce să mai zic- din final fiindca despre marile figuri se poate spune orice, numai auzindu-le pomenit numele întâmplător. Comparativ cu tiparele in care sunt plămădite masele sociale, numărul erudiților dispuși să \"înghită\" vrafuri întregi de tomuri dedicîndu-se unei cauze/teme e insignifiant. Numai că tu aplici aici exact contrariul cunoscutului proverb(valabil mai ales in politică ;)) numele prostului pe toate gardurile.

Mulți au auzit de Don Quijote, foarte puțini l-au aprofundat, cu toate acestea, ca personaj, el nu a fost blamat și nu a suferit decât din cauza altor personaje, oamenii în carne și oase like you and me nu iau adus, personal, nici un prejudiciu, el artistul decodării nevrozelor e inatacabil: simbolurile nu sângerează, nici nu se vaită, ele există. De aceeanu faci apostolatul unei reabilitari, nici apolgii gratuite, pur și simplu ridici \"micile tablouri\" și \"noutățile spontane\" din anonimat poleindu-le cu ilustra umbră a acestui nume, nu contaminezi un morb ci înnobilezi trările de zi cu zi, le îmbraci în haine de poveste dar o faci conștientpăstrându-ți ferme copertele rațiunii, nestăvilita (și iremediabila) fuziune s-a produs doar în cazul Mr. Originalului, îi aparține.

Cuprins de \"sfântul elan al nebuniei\" cum îl descrie Dostoievski, \"barba nobilă\" înainte de a ști genealogia sângelui albastru, fapt prin care nu se evidențiază din numeroasa pătură a hidalgilor e convins că lumea poate fi mântuită prin ficțiune; de aceea el o trăiețte din perspectiva întregii omeniri prin acest talent special al sau este reprezentantul prin excelență al imaginarului creator, e greu de suportat o permanentă tensiunea care te revendică asemeni \"iminenței ploii de vară\".

Inedită, dar binevenită renunțarea la subtitluri, dar mergea mai bine \"picătura timpului\" decât pictura iar dulcineea a fost și a rămas (după cum ea insăși s-a considerat) o țărancă toată viața-ce să caute ea la coafpr și mai ales la psiholog?!

Pictorii, fie concep \"din nimic\" suprafețele, ideatic, fie extrăgându-și imaginile, din realitatea imediată/subiectivă pentru a le reda videază, golind de conținut, formele, obiectele, ființele întrezărite pe care și le însușesc; oricum ai lua-o, ca să apară materializarea oricare dintre imaginile generatoare presupun necesarul sacrificiu (numit de tine \"profanarea unei idei\") renunțarea la singularitatea și NEimplicarea pe care o au în gând -altfel nu capată existența pe tărâmul artei.

Aceasta lungă pledoarie, aici vorbind despre cea de-a doua alternativă, înseamna că nici Olea, nu are nimic să le impute, nu fiindca ar interveni bagatelizarea \"nu se destupă cerul cand tragi un zmeu de sfoară coborându-l\" ci fiindcă rostul lucrurilor e acesta. Nimeni nu spune că, dacă tot pare bătută în cuie condiția muzelor, acestea sunt \"condamnate\" la o perpetuă fericire, onoruri și delicii non stop, privilegiul de-a fi consemnate, imortalizate pentru marele public.

NU, acest esențial aport poate veni și de la un om amarât, care poate nici nu vrea sa \"slujească\" altcuiva ca sursă de inspirație.

Această muză ar fi preferat să stea ascunsă după \"zidul perdea\", iar odată expus și interpretat documentul ei psihologic, deși este imposibil de-acum, primul impuls este de a face abstracție de faptul în sine, pretinzând că nimic nu s-a întâmplat: \"îți acoperi ochii\".

Odată fuzionați în aceeași traire/stare, gemeni siamezi care nu mai au ce-și ascunde unul atuia apare și achitarea \"prețului\" (pot vorbi fără jenă despre fobiile sentimentele și dorințele lor/ nestăvilit)

Chiar dacă inițial este o răzbunare, nu toate aceste \"mezalianțe\" sunt niște catastrofe; ca dovadă, în ciuda cruzimii \"abia ascunse\", ceea ce determină apropierea din final- \"micuțule nu înțelegi oare că nu ne vom despărți niciodată/ îți astup gura\"- este zâmbetul trupului.

Ștefane, prin acel magistrat a cărui autoritate se exercită exclusiv asupra algelor veritabile, autentice în libertatea lor marină, condamnate așadar să nu eșueze vreodată propui o surprinzătoare prezență; legiuitor și paznic al nenumitului, al adâncimilor invizibile, necontaminate, care se sustrag superficialității straturilor de suprafață, loc al derivei deșeurilor -sticle și ambalaje- resturi ale așa zisei \"civilizații\" (la fel cu mai încolo cornetele, pungile, cartoanele și coifurile \"îmi imobilizează visurile\") dar și al frământării anonimatului vieții umane, (prezentate ca extensie ) în elementul primordial: \"antebrațe cu mișcări de înot\".
Misterul este generat de la început întreținând altele și mai mari: e inutil să aflăm ce \"for ierarhic\" i-a atribuit această funcție fiindcă e ca și cum ai încerca să programezi forma valurilor ducând până la capăt firul unei (im)posibile elucidări.
La fel cum rostul tuturor \"personajelor\" este sa fie golite de identitate, fără ca prin acest lucru să se contureze nici măcar atotcuprinzătoarea prezență a uitării, în lipsa atribuitorilor de sensuri evidențele dispar - \"apa nu mai vine la mal\"- în schimb prind viață aspectele nepercepute de nimeni până atunci; ele de fapt s-au manifestat mereu: claxoanele \"încetează de la ploi\" iar păpușile \"așteaptă spășite să moară în seara de crăciun\".
Pe un concept fluctuant care transcende convențiile (o insulă care nu se numește insulă mereu) dorul a pornit în căutarea acelui eu nedescoperit care, ca motivație, -imi permit sa inversez o altă imagine captivantă :)- depășește eventualele umbrele uitate de scoici și căutate prin nediferențiata mulțime a \"cineva\"-urilor.

Posibilă recomandare.

Unele reliefări: 1) inițial \"desenai printre rânduri....(despre) cum (să) așez lampa lângă seară\" sună poticnit; să-ul ăla merge ghilotinat într-un mare fel, plus că, dacă-l lași, creează o contradicție, în sensul că NU avea cum desena ceva, inexistent, în acel moment. Varianta 2, păstrând \"despre\" - desenai despre așezarea lămpii lânga seară- oricum cel mai bine, în nota firescului acestei poezii rămâne \"desenai cum așez seara lângă lampă\", fiindcă se respecta relatarea, coincidența temporală & stuff.

2) Casa despre care citeai e plecată de foarte demult- Demult inseamna deja \"de ceva vreme\" intercalarea lui foarte ca sa eviti DE-DE îngreunează însă \"rețeta\" e un ingredient care nu figura pe listă. În consecință jos cu el! -apropo de contextul politic actual, care mă duce cu gândul la republica de la Ploiești- casa despre care citeai e demult plecată/ de foarte mult timp e plecată.

3) ca o senzație/la ieșirea din pagină. hmm depinde cât de vie e receptată acea senzație, ce efect a produs și oricum, recursul la memorie, nu se vădește neapărat unul încețoșat, fading away...au contraire, cea mai bună dovadă e că ÎNCÃ îți amintești acea senzație care ți-a inspirat comparația, ca să nu mai vorbesc cât de recente sunt senzațiile în timpul lecturii atunci când părăsești paginile, întorcându-le, (maximum o secundă) nici un \"demult\", nici măcar in slow motion. Nu știu cum a plecat casa aia dar, pt a sugera îndepărtarea, istoricizarea, mergea altă comparație.

4) repetiții/ amestecate perfect/ frișcă pe cafea/ DA, până aici e bine, dar apoi \"exercițiu mental alb negru\" e de prisos se insistă imediat pe contrast, cât timp imaginea de dinainte persistă, neavând nevoie să fie reîmprospătată. Dacă la început frișca și cafeaua se distingeau net, au fost, să nu uităm amestecate perfect, contopite, (cu gesturi repetitive, de asta am spus ca e bine construită strofa până în acel punct).

Ultima strofă e și cea mai reușită.

Asumarea unui sentiment care depaseste continuitatea misiunilor destinate orbilor ( \"venisem sa te caut\") chiar daca, se presupune, acestia, in tot ce fac, au ca scop permanenta imblanzirea a hazardului in incercarea de-a se mentine in viata, evitand obstacolele.

Secretele raman, fiindca femeile, fie ca-si pun sau nu pirostriile, nu se pot lipsi de ele; chiar si pentru o partiala cunoastere -desigur nu una abstracta ci aplicata doar uneia dintre ele- se cere durata si devotamentul unei vieti, disponibilitatea inregistrarii \"tuturor pozitiilor\" gesturi mascate/ bariere/ intre pupile dilatate si decizii/ prost luminate.

Fara a sti ca gresisesi drumul, aceasta misiune este traita sub semnul unui imperativ; insistenta apasarii soneriei pana cand aceasta se rupe - altfel nu se putea- numai ca deja strabateai un labirint fatal care conducea catre o inevitabila eroare: \"am gresit drumul\".

Odata cu aceasta fuga revine si simolistica aparentei goliri a gentii de-acum pregatita sa primeasca alte secrete...

Nu ai mai vorbit, ai lasat paginile numerotate ale cartilor citite sa-si duca mai departe zborul cugetarilor scrise pe ele, carti care, simpatetic, \"se ridau sub mana mea obosita\" si, fara a te abandona, ai inceput estimarea acelui bilant al \"pierderilor definitive\".

Clipele dureroase compun un nesfarsit interval al suferintei, \"sincope\" inerente oricarei nasteri si totul mereu \"dinspre mama\" spre un etern \"astazi\".

Iar \"celulele sufletului\", dintre toate realitatile (cunoscute sau nu prin intermediul legilor) la dragoste sunt cele mai sensibile.

Din tarana acelui mal surpat al omenirii se recompun apoi alti vii care, la randul lor vor avea amintiri despre cei pe care nu i-au putu pastra; e incorect spus \"asemeni lor\" fiindca apartin apartin unui perpetuu \"flux interior\" alcatuiti fiind aceeasi substanta.

Desi paralizata \"nu am mai putut mișca\" iata cum ai gandit o poezie, de o viziune in acelasi timp general valabila dar, ce-i mai important, personalizata, neincadrabila productivitatii bandei rulante.

hmm, bumerangul se intoarce la privitor, si acela nu esti tu, acesta e unul ratacit, pare-se, in orice caz unul atipic, neimblanzit care-si sfideaza conditia.:)

Despre \"zorile sangerii\" s-a scris mult, o intrebare care nu aduce interes, nu starneste noutatea, \"Lumea nu are culoarea sângelui dimineața?\"

De fapt incerci sa caleidoscopizezi rasfrangerile reflectate in ocelii microorganismelor prezente peste tot, invizibile privirii normale.

Desul de neclar cui apartine razvratirea: mortilor sau minunilor, ca sa vezi intamplata tocmai la cantatul cocosilor (subinteles); de ce, in cazul mortilor, odata inviati n-are avea voie sa plece priunde vor, daca o pot face? mai ales ca tot pe taramul religiei raman, nu al vrajitoriei- Lazar doar a iesit din mormant si a trait din nou fara restrictii.

Per ansamblu cred ca introduci prea multe fire in tesatura poeziei, pe care nu le duci pana la capat si asta se resimte, fiindca desi scurta, nu este una unitara.

Imi place misteriosul acelor \"endless posibilities\" oferite de sah, pe care, daca tinem cont ca singura scena prezentata este acel caroiaj nelimitat, il aduci inca din primul vers: \"te-ai întors chiar înainte să schimb
interiorul\" ; rasul ar putea fi iscat tocmai de aceasta schimbare a interiorului, DAR e doar o posibilitate :)

Apoi ma gandesc ca pe vremea talpilor dornice sa simta \"poezie senzitiva\" pardoseala era tot acolo, asteptand sa pasesti peste ea...acum c-ai decoperit-o, se pare ca acea \"foame\" a trecut/ a palit desi sub un soare care radiaza, \"batand selectiv\" adica, dupa cum se vede, lasa UMBREI partea cuvenita din peisaj (estomparea contururilor precis delimitate)

Din moment ce \"totul era perfect\" inseamna ca orice schimbare (miscare, mutare) produce un nou dezechilibru asadar jocul a inghetat intr-o contemplare statica, indemnul \"wanna play?\" este o pista falsa, who needs to start all over again?