Clinica de animale mici

„Des coups de tête, des coups de coeur et des coups d’épée, voilà le résumé de sa vie de garçon” (Marcel Prevost, Lettres de femmes, Un confesseur)




bineînțeles că n-am crezut-o un moment când a spus că se va întoarce după mine. Și-așa nu mai mergeam la școală de vreo trei luni. De ce să rămân acasă, unde riscam să fiu iarăși răpit de taică-meu? Deci mi-am luat inima-n dinți și am început inspecția locului unde fusesem repartizat: comuna Corni, județul Suceava. Casa gazdelor mele (un moș, o babă, o nepoțică) era mare și albă, curtea nu prea mare, dar cu un gard înalt ca în Ardeal; o grădină mare, în spate, cu zarzavaturi și lucernă, un grajd mare cu o mare vacă bălțată.

după decolarea maică-mii am rămas vreo trei ore să-mi înghit plânsetul: de tristețe, singurătate și ciudă. Între timp venise seara și ne-am tras cu toți „ai casei” în sufrageria-dormitor-bucătărie (și care pentru mine avea să devină în curând și toaletă). Moș Ichim a deschis televizorul și, după ce toată familia a răspuns în cor la „bună seara” crainicei, ne-am pornit să dumicăm. Crainica înghițea în sec și, încercând să privească prin noi, turuia despre vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Liban. Geniul Carpaților fusese cică întâmpinat cu shaorma (ce-o fi aia?) și marțipan. Geniul se dusese apoi împreună cu nevastă-sa, mamă a științei și femeie de cocs, la o defilare de 23 august, unde niște ceva care semănau cu oamenii așa cum îi știam eu se tăvăleau unii peste alții ca să compună din corpurile lor desene și propoziții. Tovarășul și Tovarășa făceau un semn din tribună și microbii ăia se strângeau într-un vapor care se desfăcea într-un buchet de flori, care se strâmba până ieșea din el o muncitoare cu două ciocane uriașe; muncitoarea se chircea cât se chircea și se desfăcea într-un drapel pe care, dacă te holbai suficient, puteai citi: „trăiască Tovarășul și Tovarășa, geniali cârmaci și genii cârmuitoare”.

Când terminarăm de înfulecat, șeful familiei stinse televizorul și ne băgarăm în paturi. Nu se înnoptase cum trebuie încă, curtea toată răsuna de cotcodac-uri, de mac-mac-uri, de ga-ga-uri, dar trebuia să economisim energia electrică dacă voiam să trecem mai repede de la socialism la socialismul multilateral dezvoltat și de acolo, bâldâbâc în comunism.

bătrânii începură curând să sforăie, nepoțica își corcolea păpușica blondă și zveltă – o Barbie dunăreană. Pe mine mă depozitaseră pe un fel de scândură suspendată lângă fereastră cu un pled verde-maro deasupra. Pentru că scândura îmi zdrobea coastele, iar pledul din sârmă mă înțepa groaznic, m-am întrebat ce naiba căuta un puști de nouă ani în casa și-n satul ăsta unde nu cunoștea pe nimeni și nimeni nu-l cunoștea pe el. Din gânduri am căzut într-un coșmar: se făcea că duceam o vacă de lanț peste un câmp înghețat și prost bărbierit la secerișul din vara trecută. Din ceața amurgului ieșea un taur negru care își lingea coarnele cu o limbă roșie, fosforescentă. Zărindu-l, vaca mea o lua razna și se năpustea spre mascul, retezându-mi picioarele cu lanțul. Cele două namile se izbeau în capete, aveau coarnele încleștate, ochii holbați și picioarele răscrăcărate. În norii de praf pe care îi stârniseră încercam cu disperare să mă ridic, dar prindeam lanțul vacii cu mâna care nu trebuia și iarăși mă răsuceam cu picioarele-n sus. Tot așa o dată, de două ori, de patru ori, până când simții că eram lac de sudoare...Brusc mă deșteptai și imediat mi-am dat seama că mă scăpasem puțintel în pantalonii de pijama.

„futu-i steagu’ măsii!” vezica îmi stătea să plesnească, iar privata era tocma în fundu’ curții, dincolo de cocina porcilor. Nu aveam nici timp, nici curaj. M-am lăsat ușurel de pe scândură și mai mult m-am târât până la sobă. Am deschis precaut ușița și am început să mă deșert peste jarul care sfârâia înfuriat. Cu un ochi mă uitam să nu se răsucească bătrânii, cu celălalt aveam grijă să nu stropesc pe covor. În sfârșit, parcă după un secol de pișare-mpărătească, am închis portița și am zbughit-o în pat – pardon, în scândură. Curând aerul deveni duhoare și moș Ichim ieși la un duhănit de Carpați fără filtru. Puștiul dormea mulțumit, deși cu pijamaua ușor umezită.
nimic mai aiurea decât o dimineață la țară. De pe la trei jumate cocoșii se apucă să zbiere ca disperații, iar de pe la patru întreg satul țipă în toate limbile păsărești, încins de o isterie generală. Þăranii cască, se întind, își trosnesc oasele, după care, fie iarnă, fie vară, își trag izmenele și ies buimaci în curte. Se pierd ca niște năluci izmenite în noapte.

prima zi ca băiat de sat. N-am chef să mă duc la școală. Și-așa primul trimestru am lipsit de tot. Pe aici nimeni nu mă întreabă nimic. Odaia e goală și jilav-călduță. Fiindcă trebuie să omor timpul, caut ce caut și dau peste Barbie de Moldova. O prind de piciorușele ei lungi și încep să vâjâi. Adică întind brațul și scutur păpușa pe fundalul unui zid. Îmi imaginez fel și fel: războaie, meciuri de fotbal, curse de mașini etc. După vreo patru ore de vâjâială mă opresc zăbăuc: fălcile mă dor de încleștare, mâna dreaptă îmi tremură.

sastisit, iau drumul spre școală, dar nu înainte de a poposi în grajdul Bălțatei. Staulul răspândește un miros matern, trupul rumegător al vacii dăruiește căldură și încredere. O bat ușurel pe greabăn; trebuie să mă întind serios pentru asta:
„las’ că de-acuma trec eu să mai stăm de vorbă”.

cum ies de pe ulicioara mea în ulița mare, se vede corpul mucegăit al școlii comunale. Până să ajung, însă, se cuvine să dau bună-ziua la vreo trei sute de moși-babe, bașca vacile și caii care au zi liberă.
curtea școlii e goală. Coridoarele clădirii cu două etaje, la fel. Dibuiesc, totuși, unul cam de clasa a I-a, probabil dat afară de învățător. Mă proțăpesc în fața lui și-l întreb arogant:
„bă, ai auzit unu’ Eliodor Miclescu?” „ăăă, nu...” „cum, mă! Nici de Aurel Miclescu? E nou la voi în școală, venit de la oraș.” „n-am auzit, aoleo, mă scuzați”. „hai bă, dă-te-ncolo, că ești prost”.
ăsta chiar n-auzise de mine. Aiurea de tot! Ceva trebuia făcut. Adică musai să vin mai des la școală.

Cum n-aveam nimic de făcut, m-am întors acasă și am pătruns în grajdul Bălțatei. Biata de ea – stătea singură și rumega cu ochii-n tavan. Când m-a simțit, a început să-și vânture coada și mai cu spor, de nu mai aveau bietele muște nici un pic de tihnă. Am zis că nu merită viața asta uscată. Deci m-am furișat în grădina din spate și am strâns un braț de lucernă pe cinste. Bălțata săraca, văzând lucerna, a făcut ochii mari, și-a legat la gât babețica a mai bună și să vezi război la botul ei. Era o plăcere să o privești mestecând de-i săreau fălcile și suflând din greu. Drăguța de ea o fi crezut că-i Paștele sau Crăciunul. Dar se înserase și se cuvenea să iau parte la ritualul de seară:
„Bună seara, tovarăși și tovarășe!”
„Bună seara, tanti prezentatoarea!”
după care la culcare cu găinile și trezirea cu cocoșii.

dis-de-dimineață, pe la 12, m-am înființat la școala cea verde cu privată tocmai în fundul curții uriașe. Învățătorul m-a așezat în prima bancă și eu i-am permis să-și continue lecția. Eram de la oraș, deci nu se cuvenea să dau vreo importanță la ce se chinuiau ei să facă în clasa aia. În pauză curtea s-a umplut de puhoiul școlarilor mămăligari. Am format rapid două cete și am încins un fotbal cu o beșică jerpelită. Cum nu marcam nici un gol, am ieșit din joc și m-am depărtat vreo 20 de metri. Am zis să încerc un fel de baschet. Zis și făcut: am cules o pietricică și am zvârlit-o în joacă spre un coleg. Piatra, însă, tâmpită și ea! a desenat o curbă frumoasă prin aer și pac! în țeasta nefericitului, după care a țâșnit și mai sus și iar pac! în capul unei fetițe. S-au oprit din joacă amândoi: ar fi vrut să țipe, dar erau prea mirați de ce li se întâmplase. Băiatului, de altfel, îi crescu imediat un cucui subțire și alb. Parcă obținuse un mini-penis drept în creștetul capului. Ciudați țărănuții ăștia!

m-am întors mândru la gazda mea. Moș Ichim mă luă de la poartă: „păi bine, mă, cin’ te puse să dai lucernă la vacă?” „eu, ăăă...” „lasă, lasă, știu că tu ai făcut tâmpenia asta, că noi ne închipuiam ce se întâmplă dacă...” „chiar, ce se întâmplă dacă...” „păi ce crezi tu că se întâmplă? Adică făcu vaca dearee –nu mai dă lapte cum trebe, are crampe și mai să plesnească. O s-o pun pe măta să-mi ia vacă dacă ixplodiazî Bălțata”. „hai nea Ichime!” „Ce nea Ichime, mă! să-i dai vacii tale lucernă și atunci din grădina ta...”

văzându-mă în așa hal bruftuluit, am luat-o agale prin sat, să-mi mai treacă de inimă rea. Încă puțin și mă caftea; unde mai pui că iubirea dintre mine și Bălțata va cunoaște numai opreliști de-acum înainte. Când o să mai sorb eu lapte crud din țâțișoarele ei fragede?
mergând eu așa abătut, ca o plăcintă cu carne storcită de talpa unui popă gros, numai ce dau cu ochii de vreo trei țopârlani din clasa a treia C, adică a mea. Două fetițe și alt nătâng trăgeau ca la jug la un căruț încărcat cu fier vechi: oale de noapte ruginite, furculițe rupte, burlane dezghinate:
„băăă, unde vă mocăiți așa?”
Ãștia nu mă recunoscuseră și așteptau puțin speriați:
„ăăă, strânjim fer vechi, da’ mai trebi șî nu găsâm...” „da’ cine v-o trimis?” „dom’ nvățător. Fași trebuințî la planu’ școlii: di castani, di patlajinî, di fer vechi”. „bine, mă, hai că merg și eu cu voi”.
fetițele erau drăguțe rău, da’ cam șmechere după ochi. Bine, zic eu în mine, las’ că vă vin eu de hac.
„bă, planu-i plan. Þara are nevoie de fier, bă, da’ știți de ce”? „ă – ă!?” „trebuie la geamuri, mă, ca să nu se mai spargă”.„aidi, uăi!” „da, uăi! Geamurili se fac din nisipu’ de pe plaje și, pentru că se tot sparg de către proști ca voi, nu mai avem plaje la mare. Am o mătușă la Constanța și valurile îi vin până la etajul doi. Dimineața, ea cu unchiu-meu se spală pe față cu valuri, băi. Oamenii care sunt turiști trebuie să vină în balcoane la oamenii din blocuri ca să facă plajă”. „ai văzut uăi Costicî câti știi aista!” „și dacă o să fie sticlă din tablă, cum o să mai vedem afarî?” mă iscodi a’mai oacheșă, Natalița. „păi tabla-i bine lustruită și lucește ca o oglindă. Pricepi acuma?” „pricep, pricep”, da’ clar că nu pricepea nimica.

tocmai atunci o zării pe Bălțata, trimisă să pască la imaș cu turma satului. Simții o săgetătură în inimă, iar ea mugi trist, ca și cum ar fi strigat: „Scapă-mă, iubitule!”. La spatele ei pășea fioros un taur de beznă, cu ochii roșii, de bețiv. Mi-am dat seama că nu puteam face nimic pentru ea: trebuia să adun fier vechi, mult fier vechi.

cu sufletul uscat i-am tras pe colegi după mine: „vreți fierăraie? uite fierărarie!” și zbangg! aruncam în căruț ba un capac de canal, ba scoteam din țâțâni poarta unei babe, ba smulgeam o cutie de scrisori, în care chiar se aflau ziare ori scrisori.
„văleu, și fași nenicî...ni baji la belea! aista nu-i fer vechi!” se văitară mucoșii.
„țara are nevoie de geamuri proaspete! trageți mai cu inimă căruțul ăla!”

ajunși în fața bisericii, m-am opintit și am dizlocat burlanul sclipitor din aluminiu. Mai era acolo și o măsuță de aramă cu modele minunate. Nu era de fier, dar se putea să fie nevoie și de ferestre mai galbene. Așa că vâj cu ea în căruțul deja prea plin. Marțafoii începuseră să scâncească:
„Ieliodor, nu-i bini și fași, Ieliodor! Ni bati Dumnezău”. „cum ne bate?” „ni dă pi mâna lu’ Satana”. „da, da”, îngăimă Natalița cu lacrimi în ochi, „cel rău cu gheare, cu colți și cu mustață di țepuși di fer înroșit”.
eu tot m-am umflat în pene; tot orezul s-a umflat în mine și sarmalele imediat au dat în foc.
„Natalițăă, de ce te temi? Ai uitat că ești cu mine? Uite: Satana, unde te pitești băi Satana? De ce nu vii dacă te crezi mare și tare?”
Costică făcuse ochii cât harbuzu’ și se aruncase într-o tufă de brusturi, sub gardul bisericii. Fetele plângeau, făceau cruci mari cu mătănii și scuipau în sân: „Doamni păzăști și alduiești-ni!”
mă cam luase și pe mine frica pe la subțiori, dar nu mai puteam da înapoi acuma când o uimisem pe Natalița. Mi-era oarecum, totuși, când mă gândeam că o înșelam pe Bălțata...

în fine, am târșâit căruțul până în curtea școlii prăzulii și învățătorul a luat burlanul și măsuța de aramă pentru anafură să le ducă părintelui. Nu s-a supărat pe mine, pentru că îi spusesem că șterpelisem în slujba țării. Nu s-a supărat, m-a privit doar așaaa, dintr-o parte, nu știu de ce. L-am însoțit o bucată de uliță și, înainte de casa parohială, am cotit-o către casă.

Bălțata se întorsese bolnavă de la imaș. Veterinarul spusese că era din cauză că înghițise un ciob de sticlă. Atâtea remușcări mi-au năvălit în suflet, că am uitat să răspund la salutul prezentatoarei din televizor. Ea s-a bosumflat și a anunțat că, din ziua aceea, programul tv se mai scurta cu o jumătate de oră.
am plâns toată noaptea și m-am zvârcolit în coșmaruri pe scândură. Se făcea că eram la slujba de duminică și cântam în strana bisericii. Eram îmbrăcat în port național, iar în strana din față, Natalița mă sorbea din ochi, cu o broboadă verde peste gură. Atunci a ieșit dintre credincioși Bălțata și a început să joace călușul, deși fălcile îi șiroiau de lacrimi. Cineva a țipat din pronaos, iar în biserică a dat buzna un taur negru care avea coarne ca două burlane fumegânde și care, în loc de picioare, folosea o măsuță de aramă. Venea țopăind și mugind ca o sirenă de vapor; venea și venea și venea...

pe Bălțata au dus-o a doua zi la abatorul „Blândețea nopții”. Am vrut să mă sinucid aruncându-mă de pe casă într-o țepușă a gardului metalic. Mi-a fost frică să nu cad însă cu fundul...în plus, maică-mea ar fi aflat prea târziu, iar Natalița nu era de față. Dacă era să mă iau după capul lui moș Ichim, trebuia să mă arunc între răsadurile cu roșii, că acolo erau araci din ăia groși, care-ți dau drumu’ la pântece cât ai zice pește.
spre prânz au adus o altă vacă: era de culoarea oului de rață, avea trei coarne și o chema Dulăul. Așa au profanat staulul-iatac al Bălțatei, nefericita domniță a inimii mele. Dar i-a bătut Dumnezeu, că n-au avut parte de lăcomia lor.

tocmai venise Natalița să mă ia la școală, căci îi era teamă să nu cad pe drum, de tristețe, în vreo cârciumă. Văzându-i trupușorul tremurător și cozile groase ce-i cădeau pe spate, am prins la inimă și m-am mai îmbățoșat. Când să luăm calea școlii, numai ce aud prăbușindu-se poarta de la curte și Dulăul țâșni într-un nor de pulbere. Moș Ichim dăduse în brânci, dar se ridică și alergând după ea, îmi strigă din toți bojocii:
„Ieliodoaree, aține-i calea vacii, că dacă vede că-i stai împotrivă, dă înapoi”.
mă uit pieziș la Natalița și observ că ochii îi sclipesc de mândrie că eu voi opri cele 500 de kile de carne și coarne care se prăvălesc spre noi.
trag aer în piept și îmi fac cruce cu vârful limbii. Monstrul se apropie în galop. Întind brațele în lături și mă răscrăcănez până să-mi plesnească nădragii. Stau așa, ca un păianjen în capătul uliței, sub privirile uimite, ușor rimelate ale fecioarei. Dulăul pufăie ca o locomotivă și aleargă cu copitele în aer stârnind colbul până la cer. În urma ei rămâne o dâră de bălegar în care se opintește moș Ichim. Dulăul mai rage o dată și își lasă în jos capul cu trei coarne, pentru atac.
„nu te da-n lằturi, Ieliodoaree”, îl mai aud pe găzdoi cum urlă disperat.
și numai ce mă încord și slobod strigăt mare: „Natalițoo!” și mă arunc în șanțul cu lături ce curge pe lângă gardul gospodăriilor. Vvvum! trece Dulăul șuierând ca marfarul de ora 5.

Moș Ichim mă trage înjurând din împuțiciunea lăturilor, iar când mă uit mânios peste umăr mi se pare că o văd pe Natalița spintecând zarea pe spinarea Dulăului...