Toth Arpád

Sunt aproape de Eminescu Stau chiar sub teiul lui preferat, Lângă Ciprian Porumbescu, Într-un noiembrie pe-nserat! Veronica Micle privește… Frumoasă, parcul ruginit, Statuia ei parcă

Doar iubirea mă desparte De Dumnezeul meu iubit, Pentru ce atâta carte, Dacă povețele lui nu m-au albit? Scânteia divină ascunsă, Sub osul sacru o găsesc, Viața-mi poate fi distrusă, Dar nu

Pornesc spre pădure și întâlnesc o floare, E gingașă, suavă, frumos mirositoare, Bunul Dumnezeu multe minuni mai face, Dar omului nimic nu-i place! Floricica din pădure, E acolo să

Când se plimbă prin pădure Are omul ce să-ndure, Deși priveliștea-i frumoasă... Coasta-i mare și e deasă. Dar să faceți gălăgie Ca ursul de voi să știe! Mai strigați din când în când Pentru

Atât de frumoase sunt visele senine Ce izvoresc din adâncul sufletului meu, Mirifice cuvinte ce nu îmi sunt străine, Iubire, compasiune, iertare, Dumnezeu! În efemera noastră viață pe

Venise la noi un practicant, Umflat în pene, arogant, Dorea să-nvețe meserie Pe teren... că-i jucărie! L-am invitat de dimineață... Zilei lungi să-i facem față. Când soarele pe cer

Dumnezeu este iubire, Iubirea este adevăr, Să trăim doar în unire Spirituală-ntr-adevăr! Când acestea le-am învățat, Mama mă-ndruma pe mine, Iar de atunci m-am înălțat... Dar tot ea știe

Când zorii zilei au crăpat, Eram deja sculați din pat Și privind pe geam afară, Vedeam pădurea milenară. Pe la Ghiurca la cabană Muncitorii își pun hrană Și făcând zarvă mare, Se pregătea

Sorbind vraja naturii, mă aflu pe-o creastă, În zorii zilei, prin pădurea măiastră, Printre izvoare, cerbi și zvelte căprioare, Admirând creația divină în floare! În mirifica pădure

Fetița mea e o furtună Când timpul este prea ploios, Când norii negri de adună, N-o ajută un glas duios. Fetița mea e o comoară Când e soare și-i frumos, Asprimea vremii n-o doboară, Când

Lângă izvorul din pădure Stau visele să mă fure, Liniștea și pacea domnește, Al apei susur mă vrăjește. Izvorul curge neîncetat, În gândul meu, am cugetat: Să-l ascult ce-mi

Cânta pe vremuri o fanfară În filegoria rotundă, Duminicile înspre seară Era plăcut să faci o rundă. Răsuna urbea de cântec În toată splendoarea ei, Tineri prin vântul tomnatec, Se sărutau

Nu-i floare mai parfumată, În niciun parc înflorit, Când iubirea se arată, Pe chipul cel mai iubit. Mai ușor curge la vale, Orișice pârâu pe seară, Pe când întâlnește-n cale, O iubire

Bunicul în tinerețe, Când avea ce să mai învețe, Din a meseriei taine, În a uniformei haine, Într-o poieniță frumoasă, Se pregătea de zor de coasă, Să facă fân pentru vânat: Cosit, uscat și

Iubire divină dulce floare, Vise senine de orice culoare, Să susure iubirea ca un izvor, În inimi deschise făr’ de zăvor. Iubire divină floare rară, Fă Doamne ca să apară, Aceeași iubire

Banu-i este Dumnezeu Și nu cunoaște vreun Zeu. Nu crede-n reîncarnare, E bolnav când bani nu are! Dacă are bani pe masă, Toți cei șapte ani de-acasă Pentru el nu au valoare: Azi e drac,

Într-o zi de vânătoare, Caldă, frumoasă, cu soare, Se înșiră multă lume, La vânătoare, spre culme. Se așează vânătorii, Gonacii sunt următorii, Sunetul din țeava armei, Marchează-nceputul

Stihurile mele se izbesc de stânci, Rănindu-se, zac în văile adânci. Luntrea timpului le plimbă pe valuri, Plutind lin, spre înalte idealuri. Izvorul lor e-o inimă curată Și i se deschide

Din ambrozia cuvintelor tale, Savurez vraja extazului divin. Culegând ale strofelor petale, Eminescului-Luceafăr… mă închin! Inimi iubindu-se pe strune de vers Se întrețes prin sentimente

Pe o pajiște-nflorită, Paște zvelta căprioară. Roată pădurea-ndrăgită, Îi e ca o surioară. Și-i zburdă iedul printre flori, Sub al petalelor culori, Printre ierburi sau bând lapte, Se

Sus pe cer lucește o stea, O privesc și e a mea, Este steaua vieții mele, Ea lucește printre stele. Oare cine mă-ngrijește, Oare cine mă ferește, Oare cine mă păzește D cine mă

Pădurile mă cheamă de pe coastele semețe, Inima mi-e mare, prin fapte îndrăznețe, Iubita mamă natură, în inimă ne poartă, Dar mă scufund în cifre, asta-i a mea soartă! Plutește vântul, prin

Pe jos stratul de zăpadă S-a așternut încetișor, Peste munți și prin ogradă, Pe cetina molizilor. În zilele călduroase Apa se evaporase Și în nori s-a transformat, În alb covor

Din Comandău spre Ghiula o pornești, De aici înspre dreapta ocolești, Apare un drum spre Bâsca în jos, Cu un peisaj mioritic, frumos. Mirifica natură se scaldă Pe întinsa Bâscă Mare,