Din inima mea a evadat o lacrimă

în comparaţie cu ce aţi mai scris. Şi mă refer, în special, la faptul că versurile vin ca nişte sentinţe, ca nişte concluzii, nemaiexistând acea curgere de la un capăt al poemului până la celălalt. Dar asta nu e de rău, ba chiar mă bucură schimbarea de registru stilistic. La sfârşit, partea din antepenultimul vers, şi sunt trist, pare în plus, fiindcă prezenţa lacrimilor pe suflet indică deja starea sufletească. Am citit cu plăcere, dar această plăcere vine ca o înţelegere a stărilor, ca o rezonanţă empatică, nu ca o bucurie in faţa tristeţii celuilalt.

mulțumesc de trecere și de înțelegere a stărilor!
voi reveni pe text


cu stimă!

poemul este o explozie a simțurilor, mai puțin cel al mirosului; eul liric se află ca un prizonier într-o celulă, din care încearcă să evadeze; imaginile sunt de o claritate dură, unde contrastele sunt izbitoare; ultima strofă este puternică; însă, personal, pe lângă recomandarea domnului Ionuț Caragea de a renunța la grupul de cuvinte "și sunt trist" - pt că dacă le-ați fi folosit în ordine inversă: sunt trist și am lacrimi pe suflet - ar fi fost o ascensiune comparativă a stărilor -, ca sugestie, pentru a întări inversiunea din ultimul vers, puteți să adăugați: "mai lasă-mă câteva fărâme din mâine/ că să-mi pot pregăti sufletul pentru ieri..."; analizați și vedeți cum ar fi mai bine! Am citit cu drag!