acceptă-mă ca pe un actor

Mă tot întreb cine ar putea accepta un poet aflat la un pas, sau poate mai mult, de cortină: noi, destinul, viața, timpul, dragostea... și așa mai departe. Un lucru e cert: un poet adevărat este conștient că privirea lui interioară este mereu lipită de cortină, după care e marele necunoscut, ieșirea din șcenă sau chiar prima treaptă din lumea în care încep poveștile. Contează dacă dorești sau nu să miști privirea. Lipsită de acest sprijin al privirii lipite, cortina poate oricând să cadă. E sublim. Poemul tău îmi place și mă avertizează că, de fapt, sunt mereu în șcenă și trebuie să țin privirea pe cortină, pentru că acolo, în orice moment s-ar putea întâmpla ceva. E ca o plimbare pe muchia briciului. Sau nu?

da, bine punctat.
îmi place interpretarea. mulțumesc mult

multă stimă,
teodor dume,

Armonia versului păstrează starea de echilibru și cred că acesta este cel mai important lucru ce se poate petrece în interiorul cuvintelor. Golul în care te poți afunda nu e chiar atât de important pe cât ar fi umplerea acestui gol chiar cu starea de trecere a timpului peste umbra trupului.

Moartea e de fapt un act, nu e o finalitate, e un fel de trecere de aici dincolo, sau de dincolo tot dincolo. Viața fiecăruia dintre noi e o mare scenă de multe ori jucăm cu cortina trasă să nu mai pătrundă nimeni spre interior.

maria,
sunt bucuros să te găsesc aici. ba chiar îmi era dor de trecerea ta. uite c-ai venit și mi-ai adus încredere și speranță.

mulțumesc mult

multă stimă,
teodor dume,