Viața fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri

la trei ani mă țineam de fusta mamei și-o iubeam necondiționat de fapt a fost prima mea iubire care ne-a înnodat sufletele la patru ani alergam pe câmp după fluturi și cerul oglindit în ochii mamei îmi zâmbea complice la doisprezece ani simțeam în piept ritmul ciudat al unor tobe pe care l-am învățat din mers fără profesor la treisprezece ani vedeam ceea ce nu trebuia să văd erau dimineți suspendate pe umerii fetelor mari din când în când încercam să despart în silabe cuvântul iu-bi-re stăpân pe tăcerea din mine am pândit fiecare mișcare a vecinei de-alături cutreierând în gând prin frumusețea coapselor sale agonizând pe furiș lângă trupu-i mlădios ca o trestie am așteptat momentul de a-mi cunoaște pornirea din trup era prima prăbușire a sentimentului creat în somn pe fondul unei iubiri reprodusă în oglindă senzația unei oboseli îmi răscolea trupul la paisprezece ani m-am iubit pe mine însumi la șaisprezece am tăcut epuizat de întrebări la optsprezece m-am luptat cu ceea ce am fost după douăzeci de ani prostituatele își rezervau numere de ordine în gând devenisem cel mai dorit dintre masculii recunoscuți cu potențial sexual blând domesticit de sex mi-am umplut anii cu tristețe la 25 privind la ceea ce-a mai rămas din mine m-am aciuit într-o iubire singura adevărată pe care am purtat-o ca pe o umbră la treizeci devorat de amintiri mi-am încrustat suferința pe os și ca să pot supraviețui am iubit și am fost iubit ne-am strigat tăcuți la treizecișicinci am sădit un pom și a rodit în ceea ce sunt ultima parte a anilor e o împlinire secvențială care m-a făcut să fiu dovada ultimei respirații dintr-o clipă