tania cozianu

Carmen Trovant, Carmen Trovant,

e cât se poate de potrivit
toate cuvintele de mai sus sunt cât de poate de cum_se_cade și la locul lor..
poezia aceasta nu e frumoasă pentru că undeva, în vreo vitrină, este o păpușă cu cap de porțelan de care n-a auzit nimeni și pe care ai văzut-o tu pe când îți plimbai visele în amiezele nesfârșite de duminică..
și nici pentru că uneori cineva îți lasă la ușă un braț de panseluțe deși știi prea bine că afară e atâta ne-primăvară și zăpadă și vânt..

tu as regardé la plus triste de toutes les fleurs de la terre

eu doar merg și merg și merg
e drumul ce duce spre creștetul pământului, îmi spui
e Țara Norului Alb și Lung
te privesc până ce gândurile-mi curg din ce în ce mai calde și mai depărtate
iar mâinile mi se fac tot mai mici si de albe
atât de albe
încât nu mai pot cuprinde toate culorile panseluțelor și ale pământului

întinde mâinile amândouă și acceptă harul acesta al tău, Carmen..

ce degete zglobii ai, elena :) și ce spirit ludic și lucid.
hmm, no, no, no. ești prea (sic) vie ca să ai vreo șansă de nevroze, depresii, insomnii sau atacuri de panică.

și mi-am învins marea mea lene pisicească și uite că-ți scriu. fiindcă trebuie să-ți spun că am citit cu plăcere pagina asta. fără să sar rânduri, fără să mă încrunt ori să fac multe mofturi (literare, desigur).
nu știu ce ingrediente ai folosit aici, dar a fost ca și cum aș fi mâncat o înghețată (știu eu de care) și-aș fi făcut deopotrivă terapie prin râs, confesiune, mirare, bio-cromo-magneto-rezonanțe, prin joc, contraste, shopping and mooorre
proza ta a avut un clar efect antitermic, vasodilatator și antispastic. ca un mic curs din seria i\'m dying tomorrow - 10 things to know about :)
pe scurt: purely savoury non-dairy frozen dessert. cam așa ceva.

asta poate da un fel de dependență. but it\'s quite delicious, really. not only by night. :)

nu știu de unde să încep. am să o iau oarecum aleator, fiindcă la fiecare recitire mi se pare că altfel cade accentul/ lumina și altele sunt sensurile.
și pentru că autorul e destul de abil încât să nu lase prea multe indicii - deși textul pare că abundă în conexiuni explicative - mă voi limita doar la a indica verigile, fără nicio intenție de decriptare sau generalizare.
presupun că adevărata stare de fapt a textului e undeva la intersecția medianelor. acolo ar fi centrul de greutate, nu-i așa? prin urmare, îl vom nota cu G. e aici un prim punct de reper.
așadar, aș putea să generez ideea-motor de tip classic a poemului: relația pradă-prădător;
loc geometric: la 2 treimi de bază și o treime de vârf;
termeni cheie: teren de luptă, conflicte fățișe sau nu, arme albe sau nu, (pentru că tăcerea poate fi, ohoo, o armă veritabilă, din cele mai performante), unghiuri de tragere, ziua 1, escadrilele și harnașamentul, tăcerea 1.a., ziua 2, țeava pe gură, pumnul de gloanțe de cauciuc din piept, din creier, tăcerea 2.a., ziua 3, falsele tratate de pace semnate cu ochii legați, semnate din plictis, din obișnuință, starea de asediu postludică sau pur și simplu post--,
și-acum vine partea care-mi place cel mai mult.. e momentul în care stai în poziția trăgătorului, cu arcul lipit de fesa stângă.. e puțin laș momentul, dar nu asta are relavanță acum. ochiul lunetei are rezoluția maximă. efectul e sigur. acum poți lovi. shoot.
nimic teatral. nu-mi pot aici închipui decor, roluri. nu-s măști, nici regizori, nici costume, miros de farduri și scânduri. totul are loc într-o desăvârșită discreție.
cele mai mari războaie se poartă în tăcere.
și-n fapt, pânda în sine e punctul forte (F). și nu mă pot gândi la pândă fără să-i dau conotații sexuale. gradate, chiar.
sexualitatea ca stil de viață, ca stare, ca modalitate de raportare la ceilalți și la tine însuți, așadar, sexualitatea ca permis de trecere, de identitate, ca act de descoperire, descătușare, anestezie, refulare, acceptare, reconciliere, descompunere, ieșire din banal, ca
hahaha, sexualitatea ca joc de societate, ca joc cu miză și fără miză, ca joc de noroc și făr\'de noroc
sexualitatea ca salon de cosmetică și terapie intensivă, ca vagon de dormit sau sală de așteptare, pasaj subteran, cabinet de medicină naturistă :) ca piesă de muzeu ori de teatru în 2, 3, ... n acte (comedie, tragedie, la liberă opțiune)
sexualitatea ca teren de golf (sau tenis de câmp?), sexualitatea de tip hazard, monopol sau masă de snooker, pfhhfpphh și-am obosit..
ca mijloc de dominare, de autodominare, de satisfacere/ autosatisfacere a orgoliilor
... s.a.m.d. s.a.m.d..sexualitatea ca artă ori de amorul artei.
autorul nu oferă date precise (și bine-a făcut) autorul stă și savurează. cititorul onest bâjbâie, fabulează, găsește o soluție rapidă și fără deturnări iminente sau efecte secundare și dă skip. :)

concluzie de tip malraux: secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. în fond și sexualitatea poate fi o religie.
concluzia prin parafrazare 2: secolul XXI va fi uman *umanizat sau nu va fi deloc.
c\'est tout.

diana, așa am simțit și eu textul ăsta. într-un final, când am reușit să mă desprind de el și să-l privesc critic de sus în jos, am devenit sceptică. m-am temut pentru el și m-am gândit că în forma asta nu-l pot posta. n-am să izbutesc, nu, nu, deloc, să mă gândesc la cititor atunci când scriu.
și-n cele din urmă mi-l asum, în marele meu egoism așa cum îmi asum și eșecul de-a fi receptat distorsionat în afară. nu știu cum să numesc asta. manechinul care pare că privește în stradă către trecători, când, în fapt, se contemplă în luciul întors al sticlei. și-o face rece, fără patimă. acum ai să înțelegi de ce mă bucur atât când găsesc în subsol cuvinte ca cele scrise de tine aici. asta înseamnă că nu suntem de tot singulari și nici singuri. și e bine așa. să știi că acolo, undeva, e cineva care..
acolo e cineva. și asta e de-ajuns.
(să ai grijă de hana. trebuie că e la fel de frumos să te plimbi pe faleza dunării așa cum mi-aduc eu aminte că mi-era cândva. a fost bine că ai venit aici)

elena, am fost emoționată să descopăr aici comentariul tăul fiindcă, oh, știu destul de bine din scrierile tale că dispui de un potențial scriitoricesc expresiv și potențat de-o puternică acuitate analitică.
e straniu, da. și-am să mă gândesc la ce mi-ai scris. e vorba de o stare comună, deloc întâmplătoare. și nu e nimic halucinant, nici poțiune magică din esențe volatile de craițe :) pentru intensificarea ritmului de adaptare a ochiului intern.
cred că e doar efectul de crăiță. și-atât.
pur și simplu am să încetez să pricep mecanismul ăsta și-am să mă limitez doar la a mă bucura pentru lucrurile care se petrec la fel în minți diferite, în locații aparent diferite.
pe scurt, am să-ți spun doar că zâmbesc și mă simt așa, ca și cum aș fi luat o notă mare și nu sunt singura care mă bucur de ea.
și știu că ai să înțelegi de ce nu pot să explic asta.
ps: crăițele tale vor înflori în curând, că se apropie vremea lor. să-mi spui dacă sunt aurii sau portocalii, galben-pastel sau lămâi, dacă au un singur rând de petale sau sunt mari ca anemonele.

(și mai las aici, pentru voi încă ceva din ceea ce-am avut în minte în acest răstimp. ar fi una din explicații pentru. http://www.youtube.com/watch?v=qK_JfNlNSTk)

mulțumesc, diana. mulțumesc, elena.

am citit oarecum pe nerăsuflate observațiile voastre. cu atât mai mult cu cât am știut de la bun început că textul va pune la grea încercare răbdarea și toleranța eventualului cititor. și presupun că într-un final am să iau aminte la toate câte mi-ați spus aici, deși sunt un școlar destul de îndărătnic și capricios, iar dacă voi admite să fac oarece schimbări, va fi, hm, din rațiuni exclusiv personale.

mădălina, sunt foarte onorată de venirea ta aici și de polița de încredere acordată prin comentariul tău. și-aceasta în contextul în care observațiile tale au venit azi-noapte târziu, când chiar aveam nevoie de o reacție spontană și sinceră pe text. a fost un fel de lecție afectivă comm-ul tău, pentru că, așa cum l-am găsit aici, traduce bucuria mea de-a citi nu atât o expertiză stilistico-medicală a textului, cât una plasată în zona reacțiilor senzitive în stare brută.
ești un bun traducător, mădălina, poți sonda fără nicio sforțare interioarele celuilalt. uneori asta poate să sperie. mie mi-a adus o neașteptată emoție și bucurie.

tu de data asta m-ai răsfățat din cale-afară, valmont. și cumva, nuștiucum și nuștiudece, îți sunt recunoscătoare pentru că citești uneori ce scriu aici.
deși.
(off: și-mi plac desigur, îmi plac fotografiile tale greece style, lejeritatea de vacanță a jurnalului de bord, abordarea oarecum neconvențională and stuff.
probabil că aș fi mers pe o extrrra-dimensionare a fotografiilor, dar presupun că ai motive întemeiate de a alege așa.)

desigur, nu te-am lăsat paf, george asztalos, dar a fost suficient de delicat și curtenitor că ai spus asta :)
pseudoștiințific, nu în mare măsură. titlul este pur și simplu o lipsă de originalitate din partea mea, ținând cont de faptul că aparține peliculei din \'72 semnate paul newman. subtitlul nu-mi pare amuzant deloc, dar e posibil să manifest aici o acută lipsă a umorului. dar, ca să fiu mai clară, am să-ți arăt cum sună fragmentul întreg:
\"Jesus, don\'t you hate the world, Matilda?
\"No, Mama,\" Matilda says, \"I don\'t hate the world.\" aici sunt niște etape lipsă, dar
nu, nu-mi vine deloc să las hint-uri referitoare la legătura dintre titlu, aceste replici și textul meu. te invit, doar, să (re)vizionezi filmul. trebuie însă să admit că observațiile tale sunt teribil de șfichiuitoare, dar la-locul-lor și mai ales pertinente. nu voi modifica nimic, firește, dar mă bucur că ai avut un ochi critic atent și exersat pentru mine, aici.

mon maitre, o surpriză maaaare, mare de tot, măgulitoare, cumva nesperată și și și
mda, cu toate că înțeleg perfect reținerile tale critice de ordin pur literar. cumva cred că ai dreptate, însă nu știu, nu pot să știu dacă m-aș pricepe să aleg bucățile pe care trebuie să le extirp de-aici până să obțin forma aceea clară, condensată, modulară, despre care vorbești. probabil că e acolo un flash, un nucleu, un spot la care mă-ndoiesc că voi ajunge chiar dacă ar fi să exersez chinuitor la categoria exercițiu impus la bară fixă.
continui să cred că acolo nu se ajunge prin exersare. e ceva care ține de o anume construcție internă a subiectului.
dar mă bazez că am privitori inteligenți și minunați lectori.

ps: și-s mândră de tot de cititorii mei.
mulțumesc vouă

mda, vincent.
presupun ca nu e nicio legatură imediată sau cel putin vizibilă între supraviețuire, metabolismul anemonelor marine, poemul lui naum, rochia mea de catifea, piesa celor de la a-ha și textul meu.
dar, în cele din urmă, mi-a plăcut ceea ce a ieșit.

apreciez, d\'le Pașa, răbdarea de-a lectura și de-a lăsa un semn unui text ca acesta. citeam comentariul de mai sus și mă gândeam încă o dată că aparența aceea a închiderii e cât se poate de reală și apăsătoare privită din exterior.
(de multe ori îmi închipui și eu textele mele ca pe niște camere deloc primitoare. primul reflex este să ieși cât mai repede și să închizi ușa după tine. o reacție cât se poate de firească în contextul în care continui să scriu în mare parte despre/ cu/ pentru mine. și înțeleg bine că nu e nicio virtute în asta..)
de aceea îmi sunt cu atât mai prețioase semnele pe care le primesc dinafară.
.. și m-am bucurat :)
da.. velvet love, velvet death & survirval

și probabil că o parte din ce n-am putut spune în text, e aici:
http://www.youtube.com/watch?v=5BRpWTGEQBA

vă mulțumesc iar.

ela, tu vorbești despre sfârșituri cu tandrețe aproape.
e aici o așa mare, sinceră simplitate a contemplării.
mă gândeam că toate astea se deprind printr-un lung și robotnic exercițiu al durerii. pentru că refuz să cred în durere ca mod de viață liber consimțit.
partea descompusă a amiezei. ultima zi. absența. sternul închis. capătul dragostei. ceasul de pe urmă.
văd în toate o femeie cu o rochie simplă de pânză până-n călcâie. stă în mijlocul scenei cu o singură lumină undeva în spatele ei. nu i se distinge chipul. doar conturul unui trup aflat într-o nemișcare aparentă. fruntea plecată nu e îndeajuns pentru resemnare. pentru că dacă ai alerga de la un capăt la altul prin interioarele tale vacante, ai pârjoli totul. ai arde. și focul e viață.
nu știu dacă din clipa asta ai fi pregătită să arzi ca o torță vie, ela.. ai fi?

singura diferență dintre tine și o luntre, ai spus-o singură: \"eu nu pot să plutesc spre sfârșituri\"

probabil că ai să așezi împreună obiectele-tu și obiectele-eu. și-apoi va începe marea rostogolire. aritmia e starea ta naturală și poate că tu nici n-ai învățat să fii altfel.
și asta e de bine, ela :)

îmi place proza. nu-mi place vecinul. rupe ritmul. dar probabil sunt eu alergică la categoria \'vecin\'. sau dacă tot l-ai introdus în scenă, aș fi preferat pentru el un rol secund. episodic.
vecinul nu poate fi diabolic. un mim, da. el poate doar să execute o pantomimă deloc excentrică, dusă ușor către grotesc pentru îngroșarea tușelor de mai înainte. dialogul dizolvă atmosfera stacatto. o coboară în cotidian. când deschizi ușa, penetrează mirosul de pe casa scării.
vecinul e un tip comun. cu el nu poți avea decât un dialog banal, suburban și deloc subtil. e pofticios, e înalt, e grobian și mai ales se uită lacom la cuțitul tău cu mâner albastru. asta nu i se poate ierta :)
așadar, hotărât, nu. vecinul îmi displace profund. rolul lui ar fi doar să intuiască primejdia. dar cum vecinul prin definiție e un personaj antipatic, nu poate fi înzestrat cu simțul pericolului.
dar faci cum vrei. ești diabolic și intuitiv.
mingea e în terenul tău. tu faci regulile jocului.
și-n plus, ai cuțitul cu mâner albastru.

ceainării, grădini sălbatice, lăbuțe de pisici pe acoperișuri, apoi căderea în somn.
el ajută, anni.
te eliberează de trup. te face usor și moale. și foarte înalt. iar trezirea e mereu pe potriva somnului. nimic mimetic. fără travaliu.
de fiecare dată la fel de spectaculos de simplu.

dar ce neașteptat.. ce bine c-ai venit.
o mare bucurie că te-am găsit aici. nu știi tu câtă..

domnule Pașa, comentariul tău l-am ascultat mai mult decât l-am citit, căci mi-a amintit de un om de televiziune drag mie și intro-urile lui dinaintea proiectării vreunei pelicule din serile de cinematecă.
camera, fotoliul adânc, rafturile de cărți, reflectoarele, pereții antifonați, chipul din penumbră, vocea de dincolo.
de dincolo de.
și-ți mulțumesc nu doar pentru feeling-ul acesta absolut special, dar mai ales pentru felul în care ai perceput textul. nu e puțin lucru să găsesc într-o oarecare seară de duminică pe cineva care a stat aici, un timp, așa de viu și-atât de neașteptat de aproape.

am gafat memorabil.
am strecurat un \'cât\' în plus în răspunsul către ela și evidemment, d-le a. m. popesco, sper să-mi fie iertat neintenționatul typo de la tastarea numelui. uhh

acestea fiind spuse, vincent, rămâne să mă gândesc dacă voi accepta rolul fetei cu părul roșu din chevrolet sau am să mă mulțumesc doar cu the man with two brains. because it will be a long long summer...

mulțumesc din nou tuturor.

ela, am citit azi-noapte cuvintele tale si-am simtit in ele asa o mare transparenta, spontaneitate, acuitate a ochiului dincolo de vaz, o sinceritate atat de imediata, incat ..
incat m-am gandit o clipa daca e posibil ca toate astea sa-mi para de-o infricosator-tulburatoare frumusete.. mda, ma gandeam eu ca n-am sa stiu sa explic asta.. cred ca sunt cat pe cale sa las un comm de-a dreptul naiv, dar trebuie sa-ti spun despre cum e sa stii ca undeva, acolo, cineva intelege. mirajul. starea de halucinatie, vertijul, fragmentarea din macro-zone, risipirea. altadata mi-ar fi parut nelinistitoare senzatia asta. acum, nu.
multumesc, ela. fiindca esti.

iti multumesc si tie, petre, pentru trecerea si semnul tau asa binevoitor.

d-lui a. m. popescu nu-mi ramane decat sa-i trimit inapoi de sapte ori surasul (amical) ce l-am avut cand am parcurs comentariul domniei sale. si nu-s deloc cinica afirmand asta. pur si simplu ai o minte charmanta si savuroasa, alberto. spun asa nu doar fiindca ai simtit ceva-ul halucinogen si nota auto/ironica a textului, dar ai un mmm, cum sa zic asta.. ai un quelque chose (poetique, evidement) care o sa ma faca probabil sa ajung mai des in pagina ta de scrieri.

(si nu in cele din urma), ai copyright, vincent? really? mhmm, stiu si eu?
uite, tocmai studiam capitolul IV -
continutul dreptului de autor

Art. 23. - (1) Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul sa o distruga înainte de a o oferi autorului la pretul de cost al materialului.

si desigur ca nu-mi amintesc clauzele niciunui contract de editare. probabil ca m-a lovit vreo amnezie.

amnesia summertime amnesia rulz :)

ps: acolo e vorba despre duke of earl. ps.2: dar eu prefer varianta \'62 gene chandler.

am citit, un pic m-am încruntat (nu spun de ce), m-am mirat prima oară, am sărit peste ultima ta frază (din egoism, presupun), am dat peste \'can\'t take my eyes off of you\' lyrics, m-am mirat a doua oară și mi-am spus groooovy, iată că mai ascultă cineva frankie valli & the four seasons..
prin urmare, am căpătat o dispoziție bruscă de summer holiday, așa încât n-am putut decât să las aici un semn că m-am bucurat pentru excepție
(repeat to fade \'sherry\' in background) :)

știi senzația unui bergman movie? starea copleșitoare că vrei să evadezi, să ieși din peliculă, concomitent cu acceptarea perfect conștientă și logică a nedesprinderii.
primești paranoia ca parte din joc.
la final ești epuizat, hăituit. nicio liniștire după. doar șirul în duct continuu de angoase și întrebări.
reconstitui și recunosc algoritmul ăsta cinematografic în multe din textele tale. nu știu dacă mă regăsesc în ele și cred că nu asta are importanță aici.
rămân cu efectul vizual. puternic și incisiv. asta pare că ar putea compensa temporar inabilitatea mea de penetrare critică a texturii poemului.
și mă gândesc că poate e destul atât.

îmi plac ultimele tale două texte. cu obsesivele main details: nesomnul, însingurarea, nopțile, întunericul, sedativul, galeriile subterane ale orașului, ale minții, apoi pendulul magnetic, rătăcirea, descompunerea, blitz-ul, declicul din lobul temporal și marele gol. eu le vad încadrate într-o serie de scurt metraje de tip short film about love & killing.

message board: poate c-ar merita să intervii în text pe accentuarea consecutivă: \"scenele-înscenezi-scena\".
excelent titlu.
(deși probabil că scenaristul ar fi optat pentru night of the moth)
anyway

user rating 8.3/ 10 :)

era vorba de un exercițiu de panoramare, carmen. uneori schimbarea cadrelor poate fi bruscă, doar cât să reglez în treacăt obiectivul și să-l focalizez.
e, mai degrabă, un fel de reglare psihologică semiautomată. dar e posibil ca disconfortul de planuri să vină din faptul că nu stăpânesc bine tehnica.

mihai, era un zoom pe un detaliu al unei clădiri de lângă palatul löffler din piața operei. irelevant, acum.

ps: carmen, nu vreau să știu de niciun clasament, top s.a.m.d. aș prefera să cred că mă situez înafara oricărui sistem ierarhic, cel puțin aici.
și nu. nu vreau să fiu \'steluțar\'. dau destule note la școală ca să mai am o cât de vagă dorință să mai dau și-aici.

vă mulțumesc, carmen, mihai, dorin.

e surprinzător că n-ai sesizat, d-le dragomir, că între săbiile tale ninja până la arma asta cu lunetă e o diferență insesizabilă care necesită doar un minim efort de imaginație.
în fapt, nu-mi pasă deloc câți lunetiști sunt pe metru pătrat în românia, câți folosesc luneta în poligon, în misiuni de salvare sau câți mistreți sunt uciși anual pe glob la vânătoare cu un boss shooting system, de pildă.
irelevant.
aici vorbeam doar de focalizare și apropiere a distanțelor. și de-o altfel de moarte. fără alice sau gloanțe.
dar, desigur, observațiile tale pot fi pertinente până la un punct. preferam să remarci însă, că luneta de-aici e doar un artificiu insignifiant de compoziție, nu are scop revelator. indiciul era titlul în sine. așadar, translația de la lunetă la zoom este perfect similar cu cel de la shoot la snapshot.
în fond, \"asasinul\" poate fi la fel de eficient doar având asupra lui o simplă cameră foto. gestul declanșării rămâne același. imortalizarea, la fel. doar distanțele se scurtează.
chestiune de obiectiv și de zoom x13, d-le d.

nu dormeai, ela.. aproape am tresărit adineaori :)
fotografia, hmm
am s-o las acolo în noaptea asta. recitesc dimineață și voi vedea.

mulțumesc văzului tău. somn ușor, ela.

ohoo, ce turn, ce turn babel ai inaltat aici, carmen :)

ametitor
si deopotriva mi\'a amintit de castelul de carti de joc din chapter numaistiucare din alice in wonderland.
si\'n fond cine n\'ar vrea in ziua de azi sa intalneasca o omida careia sa\'i recite \"you are old, father william\"
propun, asadar, sa o incluzi la litera F pe falsa broasca testoasa, la D, hmm, sa zicem pasarea dodo, la R se simte prezenta reginei de cupa care sa racneasca din cand in cand \"taiati\'i capul astuia!\" si eu stiu? poate ar mai trebui un grifon la G, un bursuc, niste homari, un iepure (alb)..
aaa, si neaparat sa\'mi spui cine e in rolul palarierului.
la urma-urmei, eu doar astept sa se termine mai repede procesul si sa se dea verdictul ca sa se serveasca prajiturile.
(eu imi opresc pisica de cheshire, manusile albe si evantaiul)
de rest, ai tu grija :)
ps: si totusi, cine a furat tartele, hm?

ioana, e neasemuit de frumos ce\'ai scris tu aici..
atât de sincer, atât de insuportabil răscolitor
fără nicio teamă a confesiunii. neînchipuit de tulburător.
aproape că fără niciun efort am putut vizualiza firul acela subțire roșu împleticit pe care\'l lași în urma ta. dacă mi\'aș fi muiat degetele, l\'aș fi găsit cald. un pic moale. așa de viu.
e ciudat. mi\'aș fi dorit s\'aud textul acesta citit de tine. nu m\'am gândit până acum la asta. de regulă trec destul de grăbită pe\'aici. ca printre călătorii din gară. cu grijă să nu mă strivească, să nu mă zgârie colțurile bagajelor lor.
nu. nu știu să spun mai mult.
nu\'ți știu vocea. pesemne aș recunoaște\'o acum.
mi\'ar fi plăcut să\'l citești tu. poate\'ai să\'l citești cuiva. aș vrea să știu c\'ai făcut asta. cândva. (...)

tu semeni cu edith, ioana.
da.

ela, dan, am lipsit toată după-amiaza și... ce surpriză neașteptat de frumoasă mi-ați făcut aici..
mi-amintesc că spuneam nu demult că textele acestea ale mele au așa, un noroc al lor.. au șansa de-a beneficia de cititori minunați și deopotrivă de oameni cu un simț aparte de analiză și introspecție.
am aici de la voi două mostre de apropiere și pliere pe fibra textului absolut remarcabile.
cu atât mai mult cu cât sunt încă dezamăgită la ideea că felul acesta al meu de-a scrie la rece, pe corp deschis ca pe masa de operație, nu e în măsură să apropie eventualul cititor..
am să mă gândesc la ce mi-ai scris, dan. de fapt, la multe am de reflectat serios..
(mă temeam că vei spune că de la fragmentul cu tabachera în jos devin previzibilă, cad în descriptiv, că e punctul în care pierd suflul și mă rătăcesc de coloană).
e un risc asumat. pentru că pur și simplu, dincolo de obiectivul pe care mi-l doresc a fi bine calibrat, nu pot să împiedic să nu intervină acolo, în fanta dintre retină și lentilă, obsesive reminiscențe.
îmi e de mult folos felul în care forjezi și faci endoscopie în trupul scrierii.

ela. știu. îmi vorbești despre exilare, vid, de out of memory zone.. și deja am încetat demult să mă mai mir cum simți totul atât de insuportabil de aproape, cum penetrezi dincolo de stratul întim textul. zoom maxim. power shot. acolo incizia se face pe viu și nu mai doare.
hm, mda.. ultimul vers e în legătură cu o deficiență a mecanismului meu de developare.. mă voi gândi la el. încă.
n-am să mai spun cum aveam nevoie de prezența voastră aici..
mulțumesc pentru asta.