T. Constantin Georgescu

Nu ”La un x bar din x oraș”, ci , nu „Două ființe aprins vorbesc”, ci , etc. Iar mimarea abordării filozofice și folosirea unor categorii, care vă depășesc (principiu, viață, lege, dragoste, moarte), este un ifos. Versurile „Pe nesimțite mă transform/În avocatul lumii-ntregi” le puteți reține, pentru o viitoare îndepărtată poezie, după ce vă veți cultiva suficient. Acțiunea dv. eroică, o adevărată baladă a balastului literar, nu reprezintă nici măcar un „FAPT DIVERS”.

O mărime fizică, oricum un număr, aici al „ceței dintre tine/și lovitura sălbatică” (două elemente devenite, probabil, sufletești) și negreața ei interogativă, sprijinită de celelalte (puține dar suficiente) cuvinte, este o figură de retorică memorabilă. Într-adevăr, toate cedează, numai tăcerea rezistă (desigur, este vorba de o anume tăcere). Chiar și cu această inventariere (distanța, disperarea, urletul, zidul), titlul rămâne extrem de subtil. Fără redundanță, abia folosindu-și scheletul, poezia reușește.

O alegorie, în care abstractul nu trebuie căutat printre rânduri (aparent normale, inclusiv transcendentalul), ci în aplombul (abstract) și în periplul (abstract), care mai au, cu siguranță, paliere subdivine. „Întind degetul spre geam. Spre voi.” a trebuit să folosească un punct, între două cuvinte, pentru a se remarca locul îngust al clepsidrei, dar și sorbul, format din noi toți. „Mă furișez după el./Șefu’, n-ai o țigară ?!” ne determină să ne furișăm în lipsurile vieții noastre. Sigur că trebuie să ne salvăm câte ceva, ca să nu ne fie ștearsă „orice urmă de compasiune umană./La nivel de poezie electronică.” Un nivel cât o deghizare poetică.

Deși descriptivă, poezia este o gazdă bună pentru metafore, ceea ce farmecă. Substanța poetului se află în fiecare vers, în fiecare cuvânt, măcar prin împrumut.
Toate versurile și toate cuvintele se împrumută, între ele, pentru că au plecat împreună, în toate direcțiile. Eu cred că poeziile sunt scrise, apriori, și noi le captăm. Se vede că știți să captați, în preajma inefabilului. „ea poate coborî cerul până la înălțimea unei lacrimi” este o atingere sublimă. Înțelesul este atât de subtil, încât poate aduce prejudicii, prin interpretare tehnică. Restul bijuteriilor acestei tresăriri poetice, deși se văd clar, surprind plăcut. Preocupările celor două cântece nu formează un antagonism, spuneți printre rânduri, panglicile roz și imaginile dezbrăcate aparținând aceluiași sentiment. Abia acum am aflat ce poate face o întrebare nerostită...

Ați scos din context. Eu nu am afirmat că „Doar prezentul se pierde”, adică nu se mai pierde nimic altceva, ci „Doar prezentul se pierde și din alte motive.”, unde „Doar” se citește/înțelege „Se știe că”. Așa cum afirmați în titlu, rămâne să sperați, să visați și să așteptați, ceea ce fac și eu, ca mulți alții.

Truisme, de la început până la sfârșit. Un periplu școlăresc, bun pentru ora de dirigenție. Și, totuși, o rază de lumină : „Și tot visând și tot sperând pierdem prezentul. Un prezent ieri, unul azi și altul mâine” (mai bine fără „și tot sperând”, pentru că doar visați, în tot textul). Generalizarea acestui puseu, folosind persoana a întâia plural, este nefericită (nici măcar statisticienii nu au obținut acest rezultat). Doar prezentul se pierde și din alte motive.

Puteți să scrieți despre iubire, chiar dacă vă lipsește. „rândul trei” („iar tu ești păcatul ce-nvinge timpul pentru a mă învăța să respir”) nu este un clișeu, ci o grabă (de a scrie ceva inacceptabil, din punct de vedere logic, filozofic, poetic). „asta am simțit și asta am scris dar ce este cu adevărat poezia ?” vă descalifică (ocazional, temporar), pentru că nu tot ceea ce simțim este important (pentru a fi comunicat), iar întrebarea (nici măcar retorică, pentru că răspundeți la ea, într-un orizont, chiar dacă nesigur, particular) este un afront (rezultând că, până acum, se știe ce este poezia, dar nu cu adevărat). Compensează (parțial) „flămând… cât de tare mi se potrivește acest cuvânt”, fiind o tușă remarcabilă (poate în loc de „tare” ar trebui înlocuit cu „bine” și în loc de „cuvânt” ar avea un efect mai poetic „spațiu” sau „flacără”, adică sugerez metaforizarea). „Doar sinceritatea cea mai frumoasă metaforă a sufletului” este o provincie atrăgătoarea (și promițătoare). Valurile finalului neinteresat, cu maluri sfărâmicioase, ar trebui evaporate, pentru a acosta la gestul peren (și reușit) „Ceea ce cred că mă cenzurează este frica de a pierde controlul”. Cu cele mai bune intenții, vă las să reflectați.

Temerare deghizări ale nimicului, care mimează și călătorește, mai mult decât trebuie. Reclădirea cu vid este o pretenție exacerbată, care frânge topica, în ultimul spasm. Abordarea antimateriei este o scrijelire, înaintea prăbușirii, destinul fiind, chiar și în afara eposului, în legitimă apărare. Incursiune etică, folosind aproape toate clapele pianului.

„un om al nimănui și al tuturor” este un eșantion sublim de pendulare. Iar „cercuri în apă tinerețe a mea vândută regesc delicat traversând poduri” mă înconjoară atât de repede, încât eu văd un zid cilindric (al morții ?), până la cer. „în apă” este o bună alegere. Refuzând „pe apă”, abordarea este profundă și apropiată de pretențiile filozofiei. Un zid (al morții, cred), pe care urc și cobor, indiferent ce mai spuneți, ce mai simțiți. Îmi place această libertate. Undeva și altundeva continuă „doi pași înspre lună încă doi pași înspre casa de ceață”, „locul nașterii dintâi și de pe urmă”, înfățișând condiția umană. De fapt, chiar cu „sărbători trase de cai negri înspre capătul lumi”(o proiecție, în fața unei oglinzi virtuale, pentru a obține negația, altfel am trăi într-o jumătate de lume și nu ați fi scris aceste versuri), nu ne clintim, pentru că ne mai trebuie ceva (inexistent, nici măcar inefabil). Dar aceasta este o altă problemă (pe care ați provocat-o). Este bine că sunteți pe aici.

Întotdeauna am fost sigur că Teodorii Dume există, doar că sunt puțini și nu prea se cunosc între ei. Din păcate, acest univers, cu exponentul zece la minus șase, este explorat superficial și aleatoriu sau este eludat. „Umbrele urcă și coboară”, așa cum au făcut cei care nu le mai au, însoțindu-ne „între cele două capete”. Până când „lutul închide o rană”, apoi altă rană, din ce în ce mai aproape de fiecare. Sigur că „la noapte va ninge din nou” și numai cei orbi nu vor vedea cine „trage la sanie”

Expresivitate și naturalețe, în această „exclusivitate”... O întrebare retorică stă, întotdeauna, la pândă, într-o iubire. Răsăritul Soarelui, refluxul, tremurul pleoapei sunt tocmai culorile principale ale curcubeului, în octombrie...

O privesc pe Dafina David, cum trece „nevăzută”, cu sania ei de „jar și sămânță” Este bine îmbrăcată cu ființa ei. Și îi recunosc târziul, în care încă s-ar „dezbrăca în surele faune de gheață pe creste ce n-au dormit nicicând”

Bineînțeles că aveți dispoziții, toate frumoase, pentru că sunt poetice. \"steaua
urlă în geam și glasul tău vâslește\" sunt două pietre nestemate, pe același inel. Iar continuarea \"între limba ei de jar și limba ei de piele\" este o realitate atât de uitată, încât am parcurs această distanță de câteva ori. Nu înțeleg \"între port, între insulă, între capul brun\". Între acestea și cine ? Dacă după cuvântul de încheiere \"tăcut\", în loc de punct ați fi pus \"și\", fără punct, fără nimic după el, ați fi obținut echivalentul orizontal al Coloanei infinitului. Adică dacă priveați afară ați fi văzut o coadă infinită, de pretendenți la continuare, printre care eram și eu. Ca un zețar culeg puterile dv. : \"deretic marșul vaselor\", \"pasta degetelor lui întinzând vopseaua\" (ce congruență, nesesizată până acum, între degete și vopsea !), \"amintirea pleoapelor ce dorm pe valuri\", \"întâiul gong de ceață\". Dv. explicați că lumea este mai largă, adică faceți terapie poetică. Fără ultimele două versuri, finalul poeziei ar fi fost o tușă emoțională. Referitor la poezia precedentă, la marginea norilor, care ning, nu se vede o fâșie de cer, asemănătoare cu o streașină, ci un acoperiș, complementara cerului acoperit de nori. A fost o plăcere să călătoresc în diminețile dv. Crăciun Fericit !

Este admis faptul că există lucruri, legături, asocieri care nu pot fi intuite,
imaginate și cunoscute. Totuși ceva, cu siguranță transcedental, poate s-o facă.
Astfel \"ora asta îmi rămâne, între palme, cu funda dezlegată\" funcționează, în afara cognoscibilității. De ce între palme și de ce cu fundă și, mai ales, dezlegată, dv. știți. Iar continuarea \"și pusă din nou\" refuză să emită vreun înțeles. Este adevărat, în poezia modernă, cuvintele se pot alătura, în mod neobișnuit, dar ele se înșiră pe ceva continuu, ca roțile trenului, pe șina de cale ferată, însă nu este recomandabil să fie scoase din joben. Mai adaug că se pleacă de undeva și se ajunge undeva, oricât de subtil și versatil este itinerarul. Mă opresc și la \"jarul nucilor ce le trecem prin sobă, și pipa o lungim în televizor ghicind fiecare lacăt de porțelan la ușile de staniol și beteală\" Așadar avem aici doar asocieri nemotivate, cauza și efectul fiind în afara chestiunii. Este evident că \"jarul nucilor\" nu are nici o noimă, că este o pseudometaforă, o forțare și nu știu de ce le treceți prin sobă, iar pipa, lungită în televizor este o scamatorie, nu singulară. Apoi \"ultima streașină de cer a ninsorii\" este o ambiguitate, întrucât nu vă decideți dacă streașina este a cerului sau a ninsorii. Ar fi și \"scamele roșii\". De ce roșii ? Era de ajuns scamele. Și alte gratuități, printre care \"crenguțele de zahăr\", \"scoasă în umbra bucătăriei\", \"cine leagă calul mai strâns\". Ca eseu, al hazardului lexical, merge, ca poezie, nu. Undeva, înapoi, departe este ceva frumos, care vă aparține. Altfel n-ar exista atâtea sclipiri și parfumuri, în această poezie, din păcate, fără fir epic. Vă doresc numai bine ! T. Constantin Georgescu

Bun început, care arată că ce a fost înainte este important. \"reiterările lor\" subliniază că vă aflați departe, că sunteți ca și ajunsă. De aceea nu vă uitați în urmă. Și nu deranjați epica subînțeleasă oprindu-vă, odihnindu-vă, ca să mergeți mai departe. Acestea sunt subtilități, aproape insesizabile, ceea ce conferă poeziei un aspect simplu, ușor confundabil. Cu cele mai bune intenții, T. Constantin Georgescu

Porțiuni atât de frumoase încât te împiedică să crezi că ți-ar fi putut trece prin minte : \"fusta de acoperișuri\", \"împotriva curentului de oameni\", \"rebeliunea coapselor\", \"amiaza se strânge împrejur tușează cu negru cute în piele\". Dacă ar fi fost poezia mea aș fi scos ultimul vers. Cele două versuri dinaintea lui înnobilează poezia, o face remarcabilă și nu aveau nevoie de altă putere. De reținut că reportajul, din mijlocul poeziei, diluează, încetinește, salvat uneori, spre exemplu, de \"câte scuturări de ghinde vor acoperi complet discordia\" (\"acoperi\" era suficient), unde continuarea \"din fiecare familie spaniolă\" este nefericită, prin derizoriul ei. Apoi \"stejar erectil\" mi se pare o alegere brutală, care clatină confortul estetic. În fine, poezie are portanță și zboară. Cu cele mai bune intenții, T. Constantin Georgescu










.