Poezie
Umbre și praf
Saice
1 min lectură·
Mediu
Sunt sigură că îmi rămâne mărgeaua asta de lumină
strânsă în gură- pe pulpe se bate ultima streașină de cer
a ninsorii; curge în râu plesnind în crenguțele de zahăr.
Îmi amintesc de tine, stăteai de vară strângând din umeri
scamele roșii ale fularului; tu ai știut cine crapă mai bine
lemnele în curte, cine leagă mai strâns calul în grajd
și ușa la șopron, penele cum asiduu vâslesc din ele degetele
butucănoase ale iorgului.
Nu, la asta nu te-ai fi gândit, că e un fir, un baiț de
carne fragedă scoasă în umbra bucătăriei.
Ajunul se amintește din jarul nucilor ce le trecem prin sobă,
și pipa o lungim în televizor ghicind fiecare lacăt de porțelan
la ușile de staniol și beteală; schimbă-mi canalul, respiră
la tâmpla mea cu feștila glasului tău de casă,
răpune-mi micuța lume ce pleacă dintre toate singură capul
peste câmpie. Sunt sigură că ora asta îmi rămâne, între
palme,cu funda dezlegată și pusă din nou.
022782
0
imaginate și cunoscute. Totuși ceva, cu siguranță transcedental, poate s-o facă.
Astfel \"ora asta îmi rămâne, între palme, cu funda dezlegată\" funcționează, în afara cognoscibilității. De ce între palme și de ce cu fundă și, mai ales, dezlegată, dv. știți. Iar continuarea \"și pusă din nou\" refuză să emită vreun înțeles. Este adevărat, în poezia modernă, cuvintele se pot alătura, în mod neobișnuit, dar ele se înșiră pe ceva continuu, ca roțile trenului, pe șina de cale ferată, însă nu este recomandabil să fie scoase din joben. Mai adaug că se pleacă de undeva și se ajunge undeva, oricât de subtil și versatil este itinerarul. Mă opresc și la \"jarul nucilor ce le trecem prin sobă, și pipa o lungim în televizor ghicind fiecare lacăt de porțelan la ușile de staniol și beteală\" Așadar avem aici doar asocieri nemotivate, cauza și efectul fiind în afara chestiunii. Este evident că \"jarul nucilor\" nu are nici o noimă, că este o pseudometaforă, o forțare și nu știu de ce le treceți prin sobă, iar pipa, lungită în televizor este o scamatorie, nu singulară. Apoi \"ultima streașină de cer a ninsorii\" este o ambiguitate, întrucât nu vă decideți dacă streașina este a cerului sau a ninsorii. Ar fi și \"scamele roșii\". De ce roșii ? Era de ajuns scamele. Și alte gratuități, printre care \"crenguțele de zahăr\", \"scoasă în umbra bucătăriei\", \"cine leagă calul mai strâns\". Ca eseu, al hazardului lexical, merge, ca poezie, nu. Undeva, înapoi, departe este ceva frumos, care vă aparține. Altfel n-ar exista atâtea sclipiri și parfumuri, în această poezie, din păcate, fără fir epic. Vă doresc numai bine ! T. Constantin Georgescu