T. Constantin Georgescu

Cele patru strofe amintesc de trecerea timpului. Un ritm, în care sunt așezate patru fotografii, la plural, ca să fim și noi acolo, care putem, și care vrem. Aparentul pesimism „nu mai creștem / de-acum doar descreștem”, „iarba înaltă și crudă va acoperi / toate cuvintele noastre” (firele ierbii sunt tot cuvinte, ale unei alte primăveri) este de fapt optimism. Știi mai bine (și deseori) să faci pasul următor (și mai ales spre ce să-l faci), dacă evaluezi și porțiunea sumbră a adevărului, eludată mereu. Și interpretată aici de niște copaci „într-o zi ploioasă de luni / copacii au vorbit / precum crucile fără nume / din cimitirele mult prea vechi”. Mi-a plăcut poezia de la început până la sfârșit. Numai bine, din partea mea.

Valul cotidian, fotografiat în trei ipostaze, cronologice, inevitabile. Bineînțeles că mâine „Bună dimineața”, „Bună seara” și „Noapte bună” vor fi urmate de altceva, poate asemănător, pe ici pe colo, dar deosebit printr-un ceva, care n-a mai fost. Permutarea {subtext, text} a mulțimii ordonate {text, subtext} este o împlinire, necesară din când în când. Știind ce este dedesubt, prin mărturisire, altfel vezi ce este deasupra, câștigând timp și detașare. Mercurul coboară cele trei grade fierbinți și... mă simt mai bine, deși „sunt doar un om obosit, / care a primit ce i-a trebuit.”

Parabola are cele două brațe nesfârșite. O surpriză plăcută aceste meditații nemăsurabile... : „Echilibrul interogativelor meditații, / Ale căror suple siluete / Aveau forme de parabolă.” Repetiția semnului de întrebare trebuie înlăturată (și așa „foarte” și „atât de” sunt în plus). Acest laitmotiv vă obturează reușitele din acest text. Și mai sunt unele stridențe sau inutilități. Spre exemplu versul „Un violent os de pește necomestibil” conține ambele ingrediente. După mine poezia ar trebui să se termine așa : „De veți vedea pe stradă un ecou infirm, / Ca un surâs rătăcit / Să-l
ajutați să ajungă acasă.” (nu trebuia „Cândva acut, / Acum senil și cronic.”, era suficient „infirm” ; apoi „cronic” și „acut” sunt opuse, sunt antonime, și se ajunge de la lent la violent, adică de la cronic la acut, nu invers, cum ați scris dv.). Desigur, poezia are, incontestabil, părțile ei bune. Vă doresc inspirație și numai bine !

Bine ai venit pe site Florine ! Ideea nu este rea, cu desenatul scrisului. Am zâmbit când am citit titlul, pentru că mi-a amintit ironia „Vrei să-ți desenez, ca să înțelegi ?” (evident, să-i deseneze cuvintele…). Se evidențiază „păsări cu pene greoaie nu mai sunt în văzduh / s-au culcat, dorm și în adâncul lor simt noaptea”. În versul „plec pe marea scânteie a mării care continuă continuă” ai „marea” și „mării”, cu sensuri diferite, dar mă deranjează când „Desenez scrisul”… Ai putea pune „plec pe scânteia mării”, justificabil (marea este mică, în comparație cu universul, dar „continuă continuă” pentru noi).În biografie afirmi că ai multe de învățat. Învață, în primul rând, cum se scriu corect cuvintele românești (în acest sens, corectează cuvintele folosite în biografie și în poezii). Doar ești licean… Succes !

O poezie despre tandrețe, despre iubire : „Mi-am plimbat palma / pe catifeaua moale / ce păstrează, parcă, / gesturile tale...” Reperele sunt definite bine, dar... profunzimea este lângă suprafață. Finalul, înzestrat cu puțină forță de legătură cu tema poeziei, reușește, totuși, să impresioneze : „Cât mi-aș dori să-ți pot / netezi / și cutele inimii.” (ultimele două cuvinte le-am transcris folosind minuscule, ca să nu semene a afiș – feriți-vă de stridențe... grafologice).

Efemerul este adâncit aici, pe nepregătite, printr-o evaluare exactă și laconică, a puținei libertăți căpătate : „Tu, / pasăre de argint rătăcită, / asfințitul îți e la o zvâcnire de aripă / de când te-ai născut...”. Un timp scurt, în care căutarea este motivul vieții (indiferent ce am mai găsit). Tristețea și singurătatea înalță poezia. Și o zboară...

Bine ați venit pe site ! Și, nu oricum, ci surprinzător... Dacă n-ar exista niște coborâșuri, poezia ar fi total fermecătoare. Bun locul acesta, în care sunteți „Ascuns de lujerii flăcărilor / De cojile luminii” M-ați câștigat cu versurile astea, și nu numai cu ele. Pentru că, iată ce mai faceți, la fel de bine : „Sap copci lacome / Și gheața cântă-n obraz” (lipsește „îmi” : „… îmi cântă-n obraz”). Dar... „Ferecat în brățări de imagini” nu se potrivește cu libertatea anterioară și posterioară (prin care v-ați ascuns și ați săpat copci). Eu aș pune „Împodobit cu brățări de imagini”. Tot așa, în loc de „În oceanul hulei din suflet” aș pune „În hula oceanului sufletesc”, iar în loc de „Lungi fulgi de durere”, pentru că nu merge „Lungi” (sau Lați), aș pune... dar, vedeți dv. În ansamblu, poezia este o promisiune puternică.

O poveste de iubire eșuată, cu elucidarea amânată. „Voiai să exiști pentru mine... / Te-au furat hoții de oameni ?”. Imaginile sunt decupate bine, de un fotograf iscusit : „M-am spălat cu șoaptele tale pe față”, „extazul / rătăcit între pliuri”, „Îmi îngânai talpa desculță” (corect „tălpile desculțe”, întrucât aveți două picioare...). Ar fi normal să renunțați la versul „Sunt cerebrală ! mi-am spus mereu” (nu cade bine, sună a laudă, cerebralitatea fiind sugerată de mai toate versurile).

Promițător cling „Într-un basc de copil stă ascuns / puful cenușiu al disperării mele” Totuși, în loc de „puful” ar merge „gândul”. Clivajul ne expune plane emoționale notabile, oarecum umbrite de prozaicele versuri „Frică mi-a fost să nu te pierd...”, „Frică mi-a fost să nu mă pierzi...”. Mă gândesc că și balastul „Am fost moneda mică lăsată de tine / în grija femeilor cu buzunar apretat.” ar trebui să fie aruncat peste bord, ca ceea ce rămâne să se înalțe… Ceea ce rămâne este chiar poezie și lasă o puternică impresie favorabilă.

Aici, „eternul rămas” (șocantă dibuire) subliniază efemerul... eternului. Dacă această bătaie de aripă nu o considerăm, totuși, stranie, înseamnă că vă referiți la starea de ființă eternă artificială, a unora. Notabile ambele variante. Acum, o propunere : eliminați începutul, cuantificat inexact, „Când clipa din raza lucie a lunii / trezește” și atunci prima strofă va funcționa. Apropo, satelitul natural al Pământului este un astru, și orice astru are un nume propriu, care începe cu literă mare, în cazul nostru Luna. De obicei, în desconsiderare se începe, un nume propriu, cu literă mică. Deci Venus, nu venus, Marte, nu marte, Lună, nu lună, etc. Nu vă mai luați după unii scriitori, care fac această greșeală. Se mai evidențiază : „Asceza așteaptă-mplinire-n voință”, „cu lacrima-n zâmbet”, „când timpul măsoară doar treceri de val”. Dar, treptat, poezia părăsește poeticul, deși atinge unele repere, aprinse veșnic (credință, suflet, El). Titlul („Solstițiu”) este motivat de ultimul vers „tu urci prin iubire, iubindu-l pe El...\". Iar o dibuire. Lăudabil.

Poezia se înalță prin câteva versuri de colecție : „Înfășoară lumina de pe lac”, „Fericirea îmi sărută tălpile”, „Marea încet își aprinde lămpile”. Dar, trebuia terminată după versul 8, sau continuată, fără versurile 9-15 și 18-20, punând finalul „Îmi tresar, pe umeri, pietrele... / Cerul își întinde brațele, ca niște bretele... / Sînt acasă, sînt liberă !”, poate inserând și altele, în tonul celor selectate. Cred că începutul „Vapori senini / înfășoară lumina de pe lac” este o promisiune, care nu trebuie uitată.

Menajeria are interferențele forțate, neplauzibile, și poeticul nu-și găsește locul, în ciuda unor imagini prețioase : „Plutind adânc pe cerul magic”, „Ca un rechin pe fund pelagic”, „Tăind azuru-n cânt de harpe”. Inițialul anunță o evoluție, dar s-a dovedit un degrade. Pentru că se ajunge doar la un expozeu perimat, în care, de obicei, doar se întinge pensula : „Unul trăiește, altul moare” (la indigo cu „unul naște și-altul moare” – dintr-un cântec). Titlul nu minte, pentru că se întâlnesc și „Înălțimi și adâncimi”, dar biotopul dintre ele mai trebuie lucrat.

O poezie rotundă de dragoste, care atinge, inițial aluziv, predestinarea : „Ce forță necunoscută a hotărât să ne întâlnim”. Remarc, cu plăcere, „o ușă spre lumină”, „Din vise am împletit o scară”, „zilele pavate cu iluzii”. Speranța se împletește cu frica și „timpul curge repede și învolburat”.

Fotografii ale unui nume (nedivulgat, probabil al autoarei), având contrastul puternic, care atrag atenția. Laitmotivul „Un nume” este aproape un avertisment „lăsat la generații”, care „se poate duce uneori” în multe locuri (care-ți trec prin minte...). Dar, nu cred că „un nud robust” „încearcă să iasă în evidență”, exceptând situația că ar mai fi și alte nuduri în preajmă, ceea ce nu rezultă. Apoi este o exagerare (...metafizică) „vis adesea spulberat”, pentru că există o singură spulberare (nu se pun încercările...). Remarcabil că „Un nume” poate fi „un început de lecție / pe lumea asta agitată și mioapă.” (excepțiile întăresc regula !). Mai ales că aici ați indus, deși discret, lumea cealaltă și speranța.

\"exponentul\" trebuie citit \"prefixul\". Scuze.

O poezie de bună intenție, cu două versuri deosebite, surprinzătoare : „mă joc cu gândul” și „zâmbind cu pieptul”. Ar mai trebui lucrat în a doua jumătate, oarecum ambiguă, în tandemul suflet-înger. Apoi versul „mă văd în copilărie…” încurcă, eu l-aș scoate. „alba cărare” este perspectiva, un simbol necesar, pus acolo unde era nevoie. Aveți dreptate că se învață „din singurătate”, „pe valul unei melodii…”

„pentru câteva minute” „totul se termină” și totul se începe. Apoi iar se termină... „dacă ar fi după mine”, un „negru punct”, chiar dacă include tot ce am, tot ce știu, tot ce simt, nu-l va împiedica pe „bunicul” să șadă „afară încă pe laiță” în toate zilele care vor veni.

Un spațiu imens (după unii intuitivi, nesfârșit), cum e „dragostea ta”, te obligă să spui „încep să exist”. „torță, / velă cu aripi, / țipăt sărat, / adâncire de scoică” sunt inevitabile nemiloase talazuri, ale „iubirii tale neliniștite...” Aspectele marin și celest sunt un contur bun, al acestei poezii remarcabile.

O călătorie prin vârste, cu decantații și reverențe imagistice copleșitoare.

Un eșantion, care, accesat, îți desfășoară întâmplările tale aldine, unde uneori ești orbul „duios de prostuț / și de îndrăgostit”, alteori ești cel care-l întreabă „nu vrei să vorbesc eu cu drăguța / să o rog să vă întâlniți undeva ?” Diafragma s-a deschis, în aceeași clipă în care s-a închis, dar imaginea a fost captată și revelatorul sufletesc al poetului ne-a arătat fotografia. „se simte de la distanță” „orbul ăsta”. „eu cred / că e vădit” fiecare vers.