T. Constantin Georgescu

Reală secvență, care ne pune în față grijile mamei, izbucnite dimineața, la plecare. Crengi sincere, ale iubirii de copil, răsărite peste crengile de ieri, răsărite și ele peste crengile de alaltăieri… Ceea ce ar putea intenționa copilul este inserat în sfaturile mamei. Cuvintele sunt moi, ca fața pufoasă a diftinei. Până și cheia este cheiță, diminutiv care protejează, care dă siguranță copilului, înconjurat de tentații. Urmează orele de serviciu, cu gândul acasă… Cu gândul la biletul de pe masă, despre care speră că va fi citit de puișor…

Proza relevă o realitate îndepărtată, în care autoarea este vremelnic captivă. Un patetism, bine dozat, ne amintește de cordonul invizibil de supraviețuire, prin care casa noastră, oriunde am peregrina, ne alimentează simțirile.
Sugerez autoarei următoarea variantă :

„O liniște atât de albastră la Viena că nu încăpea într-un singur vals… Fiecare „guten nacht” cotea Dunărea spre casă… Parcă mă dedublam, seară de seară, pe niște alei pavate cu gânduri… Murmuram și țipam în mine, altfel aș fi spart cerul înalt… Ochii mei deveneau mai verzi de lacrimi… Oamenii păreau lichizi, curgând spre Dunăre, ocolindu-mă cu grijă… O liniște pe care o îmbrăca dorul meu… Casa mea era departe…”

Titlul ar putea fi „Casa mea era departe”. În forma aceasta, după părerea mea, această mică proză ar putea pleca din Atelier. Bineînțeles că editorul va aprecia și va decide. Să sperăm.

Înlocuind „violet” cu „oranj”, v-ați îndepărtat de Bacovia, dar ați rămas în comentariul meu anterior.

Poetul ancorează în apele violetului, uitând să divulge cauza acestei hotărâri (duminica nu poate fi o cauză). Hainele galbene nu trebuiau să fie violete ?… Apoi „culorile complementare” ce vizavi are ? Altfel spus sunt complementarele cui ? Mai ales că este o exagerare acest angro. Aici este vorba de violet. Oare autorul a descoperit complementara violetului ? În plus, prin complementara complementarei obținem culoarea, adică o întoarcere (spirituală bănuiesc…). Este benefică, productivă, agreabilă ? Eu n-am sesizat. Întregul vers „culorile complementare ușurează percepția” ne introduce în ambiguitate. Este vorba de percepția ambianței, a culorilor sau doar a violetului ? Iar „zidul violet” este ultima picătură a „imaginației”…

Un transportor care transportă nimicuri. Exemple sunt multe, deși poezia este puțină : „deschizătura nopții” (unde este deschizătura asta ? are noaptea o deschizătură ?); „ca printr-o liniște moartă” (este o exagerare, era suficient „ca printr-o liniște” – dacă liniștea poate fi moartă sau vie, de ce nu „ca printr-o liniște vie” ?, mai ales că „aștept / nu vorbesc cu nimeni” divulgă faptul că treceau unii pe acolo, în tăcere, nu li se auzeau nici pașii, adică era o liniște deplină… dar nu moartă, ci vie… ) ; „inima mea devine dorință” (poate „inima mea îmi spune o dorință” sau altă variantă) ; „produce efecte” este în plus (pare o barieră lăsată între ce vine și ce a trecut). Iar la final această dezinvoltură „ce chestie” (ca și când mi-a spart cineva o pungă umflată din hârtie în față (artificialitate, evident) înrăutățește situația precară a poemului.
Cu stimă !

Poezia este de nivelul unui elev de clasa a șasea, care publică în revista școlii. Mi-ați făcut mai adineauri un comentariu favorabil, în stilul dv., adică o reluare în proză, de obicei remarcabilă, fără să menționați scăderile, defecțiunile, anostul etc., ceea ce m-a determinat să vă fac un comentariu la ultima poezie, în stilul meu, adică să arăt și părțile reușite și părțile nereușite, după „puterile” mele. Dar, cu părere de rău, n-am găsit nimic bun în textul dv. În primul rând, această aventură infantilă plictisește, deoarece nicăieri nu întâlnești o adâncime, un alt plan, o reflecție importantă. Spre exemplu, nu poți să crezi că aerul, ziua și coșmarul fură haine. Într-o poezie ar putea fura un gând, o idee, un sentiment, o promisiune etc. Licența poetică „insomniac” nu convinge și nu se spune „coperțile ci „copertele”. Sunt multe de criticat, dar mă opresc aici, pentru că atunci când comentezi prea mult un text fără valoarea însuși comentariul devine plictisitor.

Când doar înșiri, cu nemiluita, ce vezi în jur, înseamnă că nu ai inspirație și că ce scrii nu este poezie. Mă mir că supliciul a durat doar patru strofe.

Mi-au plăcut pasajele „eu sunt semnul de întrebare / ce te încolăcește” și „să inventăm o limbă doar a noastră”. În rest, am găsit un laitmotiv obositor („N-am scris niciodată o poezie pentru tine”), o naivitate în exprimare și în conducerea ideii și prozaism. Mărturisirea în două versuri „Nu pot și nu știu să scriu / Pentru că nu s-au inventat încă… acele cuvinte” este adevărată doar pe jumătate, mai exact este adevărat doar primul vers, al doilea vers fiind fals, pentru că s-au inventat acele cuvinte, fiecare astfel de cuvânt fiind format din mai multe cuvinte curente, cu o pauză între oricare două, numite propoziții. Tocmai aceste cuvinte complexe constituie limba despre care spuneți că vreți s-o inventați…

Textul este un rechizitoriu, scris cu mijloacele poeziei, într-un stil alert, cuprinzător, care privește tot timpul în stânga și în dreapta, înaintând, fără să uite ce a fost, numai și numai pentru a simți noi că suntem aici altfel, cu responsabilități vechi, care par noi, pentru că, de obicei, sunt obturate, hotărându-ne să aruncăm din spate ranița, plină cu inerții și cutume, și să punem mâinile, pe sub coji, direct pe rănile care pulsează :

„adorm cu un poem despre fâșia Gaza
candori politice la mezat
mai milă mi-e de poet decât de cei căzuți
cel puțin ei trăiesc istoria nu și-o închipuie”

Un rechizitoriu împotriva vărsării tulburi, cu anafoare diversioniste și indiferențe plutitoare contondente, a timpului de acum peste noi. Poeta preferă adevărul, nu cosmeticele :

„să mă petrec în noaptea albă
a lucidității”

Pentru că beatitudinea de cuvinte înșelătoare sau goale și „plachetele unor borfași de vorbe” îi repugnă. Realitatea apare în fragmente, care se apropie cu mare viteză, ca niște comete, și trebuie să fii de față și să poți vedea într-un corp opac și dincolo de el. Să nu fie nici o discontinuitate, să ai libertate deplină, însemnându-ți în minte tot ceea ce crezi că vei dori să recitești. Și eu mi-am însemnat în minte :

„speranțele tremură a neputință ca degetele cerșetorului”
„existențe mizere se învelesc cu pături de răbdare”
„ediția de dimineață a unui griș cu lapte local și internațional”
„un haiduc poet / împărțind îmbărbătarea”

Am citit cu plăcere. Numai bine, din partea mea !

Într-adevăr, „se strivesc umbrele / e multă ură” Uneori se strivesc și posesorii umbrelor, prin eludare, exagerare și inerție. Să ne bucurăm de ziua aceasta pentru că mâine s-ar putea să fie mai rău. Inedită secvența în care poetul nu vrea să negocieze „nevoile trupului / în fașa oglinzii”. Iată că oglinda bandajează, dacă negociezi cu ea. Peste tot reflecții adânci : „temerea ascunde realitatea”, „vorbele mele / caută iertarea”, „sunt golul dintre cele două respirații / prin care aleargă durerea”. Poetul refuză durerea și aceasta își găsește un loc, bun de ocupat, dar fără efect. Am citit un poem profund, pe care nu poți să-l uiți.

Am găurit cerul
Și am privit deasupra lui...
Nu era nimic.

Clipa conține clipe, care-și dispută ordinea luării în seamă, ceea ce conduce la „spargerea clipei de ea însăși”. Nimic nou sub soare ne spun aceste „începuturi în cercuri concentrice” pentru că este „nou tot ce-i vechi / și invers / mereu”. Și orice se rotește și curge, până la golire : „carusel de jocuri clepsidrice”. Incluziunea „din încheieturi în alte încheieturi” îmi spune că ne înrudim mental. În legătură cu finalul interogativ, răspunsul este Zeus. Cronos (sau Kronos), la greci, și Saturn (sau Saturnus), la romani, fiul lui Uranus și al Geei, fiind titan, este învins de Zeus.
Cu stimă !

Textul este filozofic, o împletire a eseului cu poezia. Fântâna lui rogvaiv este epicentrul acestui discurs furtunos, care pornește de la perechea creaționism-evoluționism, trece prin condiția umană și ajunge la „spectrul infinit al infinitului”. Un drum lung și interesant, cu multe culori și nuanțe…

Astăzi a sosit echinocțiul de primăvară și a început primăvara astronomică. De acum până la solstițiul de vară, care va avea loc pe 21 iunie, zilele vor fi din ce în ce mai lungi și nopțile din ce în ce mai scurte, iar poeziile vor fi mai sentimentale ca cele din iarnă. Ca și natura, poeții se trezesc la o altfel de viață, plină cu flori și parfumuri. Poezia „Primăvară” este o dovadă, pe care eu o apreciez.

Mi-au plăcut ideea poemului și versurile

„și tulbur oglinzi
din ochiuri de apă lăsate de ploi.”

În mod sigur „Ne” din versurile 7-8 și „Dar” din versul 10 sunt în plus. Iar în versul „în mine și-n noi” indubitabil „noi” include pe „mine”. Nici mi’s nu funcționează, pentru că este pus cu forța… Ar fi bine să fie refăcut versul „spre umbra trecutului aceluiași doi”, astfel încât să formeze o unitate logică împreună cu versul precedent. Apoi patetismul din final este artificial, nu poate fi crezut.

Primele patru versuri (fără „de viață” la al doilea și cu o modificare la al patrulea) m-au atras, sunt deosebite, ca viziune, unde este pusă în evidență atenția, în sensul că vezi ceea ce privești, nu numai pentru a evita coliziunile, ci și pentru a avansa în propria ta ființă :

„Un subsol cald la nivelul frunții,
pași povestind anatomii,
picioare fără chip,
idei ambulante.”

Inedită și imaginea ploii :

„mulți mililitri de ploaie
în fiecare perfuzie agățată de tălpi.”

(după mine, în loc de „200” este mai bine „mulți” sau „destui”). Cred că „partea slabă” este de la „ascultarea” la „singular”. Nu prea „merge” nici ultimul vers. Aici este o mică filozofie. Prezentul este doar o clipă (defineam undeva clipa ca fiind intervalul de timp cel mai scurt, pe care mi-l pot închipui). Totdeauna în tine se află o clipă, care a venit și care pleacă. Totuși, dacă timpul vine, în întregul lui, să locuiască în tine, chestiunea trebuie dezvoltată. Pentru că survine întrebarea : în afară ce rămâne ? Și mai este o întrebare, dar nu mai complic această complicație…
Eu aș rămâne la versurile :

„Un subsol cald la nivelul frunții,
pași povestind anatomii,
picioare fără chip,
idei ambulante.
Mulți mililitri de ploaie
în fiecare perfuzie agățată de tălpi.
Concav viu,
zgomot singular,
flămând de nou.
Ziua se repetă,
pereții sunt mai strâmți,
timpul este supărat.
Ce voi face astăzi ?”


Ca titlu aș pune ultimul vers.

Pașii sufletești, făcuți înspre cineva drag, trecut peste ultimul hotar, sunt împliniți și în această duminică. Poezia reușește să impresioneze datorită mesajului și prin „bijuteriile” ei : „florile au prins rădăcini în tine”, „lumânările îți topesc ceară / prin iarba cernită”, „simt zborul păsării / cu un alt strigăt”, „pipăi osul acestei duminici” (n-ați pus „oasele” pentru că ați considerat mulțimea duminicilor, în care veniți aici… frumos și adânc… bineînțeles că subliniați târziul și eliberarea din formă a perenității relative…). Dar lipsesc reflexiile, pe lângă accentele firești (și reușite) de patetism și întrebările retorice (bine formulate). Apoi întâlnesc o contradicție : ori îi scrieți (cu siguranță de acasă, pentru că vă „furnică tălpile” în legătură cu drumul pe care încă nu l-ați făcut) ori cerneți țărâna „printre degete”, la locul veșniciei (pentru că acolo sunteți, din moment ce remarcați norii, crucea, iarba). Iar unele descrieri sunt nefirești : „ochii ascuțiți ai vremii” (unde „ascuțiți” este un corp străin ; eu aș fi pus „de ce / norii sunt negri / și crucea-ți obosită / în privirea indiferentă a vremii ?”), „golite de drum până la tine” (firesc ar fi „pline de drumul spre tine”, justificându-se furnicăturile), „țărâna din tine” (natural este „țărâna de peste tine), „degete ude” (ude de ce ? de rouă ? că de ploaie nu poate fi vorba, pentru că norii sunt albi…), „tine” apare de două ori în fraza finală, iar la întrebări nu puneți semnul întrebării.
Numai bine, din partea mea !

Fascinant versul „într-o rezervație de umbre”, care îndeamnă la meditație. Iar versul „gestionez nimicuri” exprimă o porțiune predominantă a realității, neinvestigată și nerecunoscută de obicei, care poate fi folosită ca unitate de măsură sau ca hârtie de turnesol. Printre alte surprize plăcute „pun deoparte niște ani” sosește ca un gest decantat, făcut la timp. Poezia este bine legată, își cunoaște drumul și convinge.

„Mă înalț ca un val
ca să pot să mă prăbușesc în mine”

aș fi pus eu (este un fel apropiat de a simți). Ceea ce obligă la modificarea „la fix / ajung”. Apoi „mă uit” îl găsesc în plus, iar „și nu-mi pot alege alt trup” devalorizează înconjurătorul strălucitor. După mine poezia se termină la „temporar”. Aceasta este prima mea impresie (după ea mă obișnuiesc cu textul și-mi vine mai greu să judec obiectiv).
Cu prietenie veritabilă !
TCG

se citește :„pentru că cei care nu fac numai artă pentru artă le vor aprecia.” Scuze.

Primul vers mi-a apărut ca o ușă, fără vizor, deschizându-se în fața mea, înainte să ciocănesc „sunt tânăr adică 23 și”. Și etcetera, pentru că întrebările au apărut imediat : ce părere aveți despre tinerețe ? ; vă puteți detașa de vârstă ? ; există relevanță între diferențele dintre vârste ? ; care este diferența principală dintre anii pierduți și anii câștigați ai vieții ? ; când nu-și aduce aminte omul de vârsta lui ? ; este logic să te naști ca să mori ? ; ce trebuie respectată mai întâi, vârsta sau valoarea omului ? ; cât trebuie să aștepte omul ca să-și nege faptele unei vârste ? Mi-a plăcut realitatea poemului, care, fără subtilități, subînțelesuri și metafore, m-a convins, m-a făcut să cred fiecare vers. Fiecare cuvânt este pus la locul lui, tonusul este atrăgător și cele patru tablouri pot fi expuse oriunde, pentru că cei care nu fac numai artă pentru artă, îl vor aprecia.