urăsc dreptul la viața fără existență
și zâmbetul tău de soare abia născut
nu mai vreau să consum
din cuvinte sterilizate la 100 grade celsius
și puse la păstrare
în borcanul cu principii
Coboară luna-n ceața deasă
Și ploia-și scrie noi hotare:
Masoară-n pași marunți orașul.
Pe strazi - narciși de felinare.
Veioza arde-n ochi de somn
Plimbându-și limba peste noapte.
Se-ntinde
aici și secundele sunt în carantină
patru locuri
o masca pe zi
două injecții
una procedură perfuzii
trei pastile
și convoiuri de medici
la geamul găurit de neputință
soarele își scarpină
Se zbate-n cădere
ploaia cu ochi de fecioară,
refrene funebre se sparg
de mormintele reci,
vântul își linge rănile
de sălbatecă fiară.
Crestate în coaja de piatră,
cu dinții de humă,
mă
ți-am fixat întâlnire
la răscrucile cerului
să vii
când ziua și noaptea își strâng mâinile
de culoarea păcatului
la podul amintirilor noastre te aștept
amintiri pe care le-am săpat adânc
în
ninge albastru ninge frenetic
și cerul parcă a coborât mai aproape
să-l sprijini pe umeri de-ncearcă să cadă
ce iute aleargă ce iute aleargă felinarele-n noapte
e delirul de a fi când demult nu
brațe inerte sculptate tacit în calcar
pe tâmpla dreaptă nervuri încrustate
sunt anii ce-mi măsoară tristețea
când noaptea își deschide gura aspră de lut
retina îmi tresare spasmodic sub
azi ploaie sunt și ghemuri de furtună
miasma primăverii false
ce macină-ntre dinți petale de lalele istovite
ce proastă e cafeaua de cenușă
dincolo de geam din cearcăne-avortează zorii
mult
pictez
sărbătorile
femeie-pădure
părul
pulbere de argint
tatuată
pe umeri
sâni
valuri de mătase
sărutând goliciunea
Doamne
fă-mă netimp
decembre nins
opreşte clipele de
E noapte...
Ploaia dansează cadențat.
Stele se iubesc în pustiul de ape.
Trece strada pe-alături, mă privește mirată -
străina îmi sunt când nu ești aproape!
Pașii îngâna un refren
ninge
înveșmântate cu doliul albului
călugărițe miniaturale
violează solitudinea obsedantă a felinarului din fața blocului
amintirile mele s-au ghemuit într-un colț de fotoliu
ca o blană
mă plouă greu spre tine
toamna aceasta cu suflet de pădure
si degradeu de frunze
ce-n arcuri se agită
mai pipăi chipul șters
din evocări boeme
doar ochii tăi pălind
in galben pergament
și
sunt imaterială
ireciclabilă
și nu iau foc
o lada cu deșeuri sentimentale
când Dumnezeu mă apucă cu dinții
de tălpile ude
și mă aruncă în mine
îmi scutur clepsidra fixata în piept
și merg
SG