Stelian STANCU

Îți amintești când nu eram Doar boare în văpaie Când stelele-ți stăteau în geam Și-ți luminau în ploaie? Îți amintești când nu voiai Stând adormind în palme Alene să mai poți să dai Senzații

Þigle abrupte se potrivesc în eternitate Mândre și îngemănate, ele acoperă casele Strâmtă e intrarea pivniței în care stau cartofii peste an Din cimitirul albăstrui se aud hodorogit clopotele. O

Ciripuri țîptișe se vâjesc pe șohan Nealcoș și zdupeș acoperă cocirlău Sichișă e gîrlici unde stau grumpli peste an Din temeteul mieru se aud rondioș clopotele zău. O porodică tilavă zdupeșă

Crize absurde de abis Înmuguresc în vene Luceferi teferi cad pe rug Și-n somn mor noi catrene. Cristale mate stau timid Să soarbă din mândrie Vor să nu fie niciun galben Demn să le ia

Fantasme dorm asezonate În amalgamul de iluzii Se regăsesc în cele toate Dar mai produc chiar și confuzii. Suport de atmosfera zveltă De dinspre nopțile de toamnă Tu stai cu gândul în

Speranțe, gânduri înnodate Catapetesme fără de cusur Mă rog la Tine pentru toate Chiar de va fi să mai îndur. Privesc trecutul în abis Prezentul stă timid să treacă Și caut ce-i de

Stau ramuri aplecate spre apus În așteptarea vremurilor grele Se pregătesc de ce-au de dus În nopți pierdute printre iele. Se tânguiesc copacii goi Sperând c-o trece vremea Și va veni în timp,

Două frunze stau la sfadă Într-o recreație Nici nu vor ca să mai vadă Încă o revelație. Cea a toamnei șugubețe Ce prin văi se-adună Ca să facă iarăși zdrențe Frunze-mătrăgună. Nici nu-ncep să

Adorm senzații în nesaț De dor mi-e plin iar gândul Privesc în ceașca cea cu zaț Învârt din nou Pământul. Eu caut steaua cea mai rară Plâng lacrimile-n ger De va veni o nouă seară Scăldată în

Mulți ani trăiască fata mea Gândul frumos cu tine Fie doar zile ca o peruzea Noroc și fericire. Tu esti Prâslea cel renumit Gând bun am pentru tine Rază de soare-ai fost când ai venit Ești

Hurmetesc gânduri spre cel mijlocin gând Ecmnezic mă-nalț spre prezent Pe un zarmacup visul eu vând În efemerofite gându-mi zboară lent. Cu o condromalacie adesea pășesc Cimilituri aș vrea a

Mă-nalț ca să cobor din nou Pe cer e nor amalgamat Aș vrea să fiu al tău erou Și să privesc în dreptul necurbat. Dreptatea e chiar relativă El adevărul n-a-ncetat Să mai însemne recidivă Din

M-aștepți cu o dorință mare Când zorii se revarsă iară Mă cauți chiar din depărtare De dimineață până-n seara. Clepsidra este pe sfârșite Speranța pare c-a murit În clipa când se face

Pitește-te dar noi doi știm Ceea ce tu îți dorești Ai vrea măcar o noapte să îți fiu Don Juan cel din povești. Nu poți a spune ce tot simți Dar va veni ea clipa Când vei tot zice, să nu

M-aplec spre adevăr Privind nedumerit E ultimul meu număr Din ceea ce-am citit. Pierdute sunt iluzii Râd zorii în amurg Nu mai trăiesc confuzii Am sufletul pe rug. Nu mai există gândul Vorba

Rug de durere arde în mine Când te privesc în față Altar de plâns eu las în tine Tată, mai dă-mi povață, Cum să pătrund în necuprins În lumea asta oarbă Cum să mă stiu de neatins De ură și de

Așteptăm fiecare zi cu speranța Că va sosi norocul Că se va schimba viața Deși nu ne gasim nici locul. Privim pe fereastra speranței Uitând parcă de noi Pierzând din dorința sansei Dar rămânem

Valuri albastre răvășesc Iubirile trecute Se amăgesc, apoi lovesc Iluzii nevăzute. Adorm amoruri la zenit Iar la apus e soare Mă las sedus, dar nu iubit De cea din urmă floare. Râd gânduri

Dorim prea binele cu noi Cel sănătos, desigur Nu pierdem mai apoi Răgazul de a fi tot singur. Uitam ce alții speră Pierdem cu amăgire Dar nimeni nu disperă De îmi mai ies din fire. Trăiesc

Armonica istoriei ne-ndeamnă Să adormim, dar fără somn Până în clipa ce înseamnă Dreptate și minciună iar la unison. De ce primești opusul la ce dai? De ce tot mergi, când chiar ai vrea să

Aș vrea să dorm cu ochii prea deschiși Lumina să pătrundă-n suflet Iar raza nopții de prin el tufiș Să uite chiar și cel mai trist descântec. Aș vrea să stau pe focul ei credinței Liniștea

Tremur de rouă în amurg Sublimul stă în dezmembrare Viața se pierde ca pe rug Zilele trec plutind amare. Adorm doar gânduri neîmplinite Azi am uitat să mai respir Tu mă privești pe

Ne naștem stele albe ca pe cer În albul pur desăvârșit de Dumnezeu Privim în zare viața în mister Și nu uităm destinul cel primit cu greu. Trăim pentru a fi pe plac oricui Simțim, iubim, urâm

Trăim latent, atent și chiar mai mult decât absent, în acest Univers imanent, în care omuleții verzi se pare că au prins curaj și ne vizitează sistematic, chiar metodic. Dar ce credem noi oamenii de