Stelian STANCU

Cresc gânduri încă adormite Ploaia e parcă de neoprit Tresar în tot ce am în minte Iar norii negri trec necontenit. În vasul cel de mult preaplin Când noaptea e oniric lină Stau lacrimi unduite

Ai adormit pe ea urechea Ce ți-a suflat când erai mic Doar veselie și chiar aievea Că vei trăi cum ți-ai urzit. Amurgul aplecării către viață E tot mai cenușiu când vrei Nu poți să cânți de

În Universul fără margini Femeia este un mister Mai căutăm ades cu anii Dar nu găsim doar efemer. Ne îmbătăm cu iluzoriu Și ne hrănim inconștient Până devine derizoriu Căci ea femeia e un tot

Se vor a fi mai mari prin vreme, la vorbe literare și pesemne Că nu au loc în haina lor, atunci când simt că doar un dor Îi tot apucă să se-adape, acolo unde nu sunt ape Ci doar ele vorbele se

Ne naștem stele albe ca pe cer În albul pur desăvârșit de Dumnezeu Privim în zare viața în mister Și nu uităm destinul cel primit cu greu. Trăim pentru a fi pe plac oricui Simțim, iubim, urâm

Avem în noi un tot Ce ţine de construct, de viaţă Avem în noi un port Ce se afundă-n ceaţă. Avem o fire ce se dă În vânt după dreptate Avem o stare ce e fadă Atunci când nu trăim în

Reperele sunt călăuze, când cauți doar a-ți cere scuze Dar ce te faci când tu nu ești, cel om ce stă de tu voiești La dreapta ta cum se cuvine, ba chiar mai mult, îți dă suspine Te face să nu mai

Ce ne facem de avem Sinele în noi, să zicem Care fără să putem Ne absoarbe când nu trecem, Gândul peste ea putere A privi alături dară Să trăim fără avere Ce în suflet stă de-o vară. Căci el

Voi ghiocei crescuți cu drag În curtea de sub deal Veniți în calea mea, că-i șag De a rata și el cel ultim val. E sărbătoarea primăverii E șansa voastră ce-a rămas E echinocțiul blând al

Timpul trece nemilos Calea e prea încâlcită Tu privești încă în jos Spre scaieți și pălămidă. E tot ce-a mai rămas Din drumul cu popas Pe care ea cruda fericire L-a presărat adesea cu

În viață sunt doar două căi: cea dreaptă și hai hui cum vrei Dar caută a înțelege, căci ea iubirea e mai sus de rege E zeu acum chiar întronat, pe el un munte de păcat Ce ține de trecut și doar

Cunosc dimensiunile Universului Cel auster, dar și blândul pripas Cunosc culoarea plânsului Dar și ea bucuria cea fără de glas. Cunosc infernul cel de pe redută Și agonia aripii ce-i

Când zilele se duc, adesea în amurg Te vei gândi oricum, ce poți să faci acum Când totul se tot strânge, e plin sacul cu sânge Ce l-am tot strâns din mine, când suferințele-s haine Și nu îți dau

Eu: Am zis că nu mai pun suflet Eul meu: Părea un cântec Eu: Că nu mai vreau niciun pamflet Eul meu: Acum te-ntrec Eu: Nu mai am chiar nicio speranță Eul meu: În sfârșit poți ieși din ceață Eu:

Când stropii de lumină reînvie Albastrul emancipat al mării Văd cum pătrunde tot zglobie A mea dorință în taifunul stării Pe care doar amorul decadent A vrut la cel apus de soare Să îl conserve

Spectacol magic s-a lăsat, peste oraș, cătun sau sat Totul e alb, e magistral, cerul descarcă într-un mod hoinar Fulgii de nea ce au o poveste, a lor desigur și e ca-n măiestre Gânduri luate din

Adormind prăvale gândul În noianul de din vale Peste care poartă rândul Celor fără de parale. Alb sau negru, scund, înalt Cu alură de panteră Fără crez înmiresmat Vrea să poarte o

De vei vrea să fim din nou ca l-anceput Dă-mi zilele pe care tu ai vrut Să le primești în dar, când clipa Se revărsa în doina cea multipla Pe care am ascultat-o când credeam Că nu e chip și tot

Am presărat glas după glas Cu vorbe dulci, cu flori de vis Dar nimeni nu avea nimic de zis Până în clipa ce-a rămas Să ne arate nimbul vieții Pierdut în anii tinereții. Din tot ce-a fost, ce-a

Trecutul e dorit doar când Viața apune-n viitor Starea e doar de un bolând Ce a uitat cuvintele de dor. Totul e vechi și nou deodată Părinte-fiu se hârjonesc Nu mai e timp ca altădată De

Ca o boare ești în mine Suflet fără de pereche Ne zambim cum ne stă bine Ea, iubirea ne e veghe. Ești un dram de fericire Ești el totul nesfârșit Ești cu mine, sunt cu tine Clipa mea de

Analiza este crudă, timpul a trecut și-i nudă Soarta la-nceput de drum, acum când totul e scrum. Cel mai bine noi am zis, că e a face zapis În care să consemnăm, că noi doi o terminăm Și vom

A iubi, e-ntâia oară Când amorul izbăvește Floare rară, floare-amară Acum e, dar cine este? A iubi, e natural Când suspinele abundă Totul pare ancestral Ea iubirea pare nudă. A iubi, e