Stelian STANCU

Gânduri prăvale peste frunte Lăsând senzația agale Că pot urca din vale-n munte Fără a-mi sta ceva în cale. Cobor spre abisul visării Și mă ridic în taina nopții Privesc pierdut lumina

Am fost pe-alocuri exponențial În ea dorința dăruită De s-a tot dus realul în banal Și-am adormit pe creanga deja ruptă. Las visul să se scalde-n ploaie Să plângă ea dorința nevăzută Pe creștet

Trăim senzații, stări, momente Dar și sincope ne-ncetat Ne temem chiar și de torente Dar tot uităm ce am uitat. Ne facem zilele anoste Deși dorința este alta De am ajuns să ne și coste Că

Mă dor urechile, dar cine ce să știe Mă simt livid de-atâta timp Îmi duc tot pașii prin pustie Fără scăpare sau ceva în schimb. Tăcerea e crescută din visare Iar din război se nasc invidii N-a

Iubirile se nasc și mor Asemenea unor stele căzătoare Te mai apucă câte-un dor De ce-i frumos și drept sub soare. Din nostalgia de-nceput Ademenind dorințe tandre Alene s-au tot

Am multe de spus în lumea asta Dar sper ca nu și banale, cum uneori este ea. Nu de puține ori mă gândesc la starea Acea trăire pe care o simt pentru orișicare Că este om sau este pom, că este

Timpul alene le așterne Clipele în desaga sa Au mai rămas a fi perene Gândul cel bun și dragostea. Viața e un tic-tac necontenit Formăm impresii la-nceput Dar când el ceasul rămâne mut Actorul

Nu există consolare La cel ce nu vrea să știe Treci mai bine-n resemnare Tot mai singur, ca să fie. Geaba vrei să crezi într-însul A gândi că nu mai poți Dar deși te-apucă plânsul Te dezgropi

Corpul își are limitele sale Demult nu am mai stat la geam Îmi amăgesc privirea tot agale Azi nu mai sunt cum ieri eram. Gândirea stă să se prăvale Stropii de vis răzbat pe ram Îmi adâncesc

Arareori mă las pierdut În urma pașilor Tăi Din față-mi ies văpăi Ești Tatăl meu neîntrerupt. Arareori Te simt cu mine Tu Creator de infinit Mai des stau eu cu Tine Ești visul meu cel

Se-ascund emoții sub frunziș La un obstacol inima tresare Un zâmbet e firav in luminiș Senzația de dor e și mai mare. Cel gând în pripă răvășit Ea amintirea îl alungă-n vale E mult prea mult,

Renunț la tot ce e bolnav, pierdut în spațiu Renunț la viața de reflecții absurde Căci doar așa mai pot să exist, să fiu Căci numai așa când se transformă în unde. Renunț la boala de a crede în

E de-o distincție firească E prea plăcut să nu-i faci curte Va fi și timp pentru-o cerească Priveliște de-aici de pe punte. Motanul este pe-al meu gust Voi reveni la el cu banul Anul e luna și

Ce sunt eu în fața vremii? O trestie plăpândă, gânditoare? Pe care cei ce cred asemeni O tot privesc cu largă admirare. Ce sunt eu în fața vieții? Destin ce trebuie adeverit? Privind în armonia

Curg izvoare de speranță Lacrimile curg în geam Gândurile ne învață Că-i ceva ce nu mai am. Las acolo ce-am avut Mintea poartă înc-o trenă Nu mai vreau reînceput Sacul cel plin cu migrenă.

Amintirile sunt palma nevăzută Pe care o primești în taină Când stând și ascultând o mută Te răzvrătești și iei o haină Pe care doar clepsidra cea eternă O mai dezbracă peste timpul molcom Ce-a

Am fost pierdut în timp, ba uneori chiar și în spațiul universal Aveam nevoie de efort pentru a-mi găsi echilibrul, uneori chiar cel banal Priveam în sus dar vedeam jos, stânga mea parcă era

În pădurea de foioase La poale de mândru munte A răsărit mai ieri sub case Un pui de brad, cu ramuri multe. Zi după zi el tot creștea Era mândria pădurii veșnice Avea acum ce își

Când ziua se destramă Și luna se înalță El gândul se revarsă Tiptil, la tine-n brață. Nu cere adulare Nu vrea o mângâiere Ar vrea, așa se pare Să poată să mai spere. Privește-n ceața

M-aplec spre adevăr Privind nedumerit E ultimul meu număr Din ceea ce-am citit. Pierdute sunt iluzii Râd zorii în amurg Nu mai trăiesc confuzii Am sufletul pe rug. Nu mai există gândul Vorba

Nu am uitat cât sunt de trist Când vreau să fiu așa Dar n-am uitat a fi optimist Când viața îți face farsa. Niciodată este niciodată Când regăsesc iubirea laolaltă Rămân la starea mea de

Te relaxezi în toate Cu vrere peste poate Prea bune, nesărate Din lume-s adunate. Nu cere clipei tainul Nici veșniciei obolul Ci rupe sufletul, hainul Ce-a zamislit ocolul. Nu viața este

Aș vrea să dorm cu ochii prea deschiși Lumina să pătrundă-n suflet Iar raza nopții de prin el tufiș Să uite chiar și cel mai trist descântec. Aș vrea să stau pe focul ei credinței Liniștea

Spunem cu nonșalanță-n glas: Noi ne iubim patetic. Dar ce-i iubirea asta ce-a rămas După ce viața te-a lovit sistemic? Noi nu suntem nimic acum Vechi e cuvântul potrivit Nici clipele nu