stefan preda

Am uitat și am murit. Ca o picătură-n sâmbătă s-au dus amintirile. Lumina, în spatele gratiilor, pironită ca secundele semaforului din Victoriei. Fascia se tensionează, nimeni nu răspunde

Prăbușit pe pieptul bucuriei îmi închei alergarea de dimineață înainte ca lumina să-și înfigă colții în ochii mei. Totul în jur vibrează pentru că tot ce contează în mine pulsează. Într-o

Ai grijă de urmele și umbrele surorii tale Când își așează pașii printre noi. Ochii ei sunt un ocean de întuneric În care mi-am prăbușit anii răniți. Mâinile ei sunt ca blana unei

M-am trezit vecin cu un morman de fiare. În sufragerie s-a prăbușit un avion de mici dimensiuni. Diminețile s-au topit de căldură. Am cunoscut o singură moarte Într-o dimineață

Astăzi e cea mai potrivită zi pentru moarte. E cald, dar nu sufocant. Primăria a retras toate restricțiile de trafic, copiii zumzăie în parcul din spatele blocului ca țiuitul unui puseu de

De fiecare dată când pun contactul Îmi închipui că odată cu mașina mea pornește tot universul la lucru. E cinci dimineața. Atlasul și-a scuturat ochii de somn, A mai pornit o furtună undeva la

Orașul e plin de atleți. Dimineața ies din morminte, își activează ceasurile inteligente și pornesc vânătoarea de kilometri regali. În fiecare zi, atleții noștri umplu hărțile de dâre și

Alerg. Și duhul nu se mai dă, o dată, pradă disperării. Alerg. Dar nu mai am cu ce: Nici picioare, nici drum, nici vreo destinație. Sunt blocat în timp, între două semafoare — Ca o

Aceste buzunare din care ne alimentăm cu fericire prin care suflul trenurilor trece și peste care întunericul aduce lupi teferi, cine le-a cusut de sprâncenele noastre și cine le descoase?

Întunericul e peste tot în jurul meu ca un ocean hălăduit de furtuni, ca tulpina unui nuc ce înconjoară dinții lanțului de drujbă și apoi își tâmpește mintea de stele. Dumnezeu nu

Am coborât în sufletul meu și am găsit camioane pline de untura focilor ucise la vânătoare. Nu am crezut vreodată că mă voi mai întoarce de pe mare. Erau așezate ca niște cărți. Mirosul lor

Copilul meu va fi înmormântat Și copiii lui îl vor plânge. Își vor aminti cum îi punea la culcare Cum îi îmbrăca și-i alerga. La poarta cimitirului își vor striga durerea, plăcerile și vor

Predicatorul din Unirii l-aș muta în Gara de Nord. Să strige despre Hristos când stau muncitorii la cafea la un leu și să văd dacă mâinile lui pot atinge mâinile frânte de greutatea

Îmi lipsește ploaia într-un oraș cu ochii roșii, acoperit de fum, gol pe interior și plin de regrete. Îmi lipsește ploaia de fiecare dată când urletul inimii mele e acoperit de claxoane și

Pe pontonul unui port din Barcelona inimile noastre au înghețat. Privind adâncul, cu mâinile ridicate spre cer. Așteptând dintre nori un pic mai mult lumină și pescăruși care să coboare cu

Vino fiule. Aruncă-te peste pieptul meu și fă-mi inima să mai stea o secundă. Să se amestece părul tău blond cu barba mea sârmoasă și zâmbetul tău plin de mistere să încremenească pe retina

Zig-zag între bordurile bulevardului meu preferat și parcarea în care mi-am lăsat mașina alunec ca o pisică în tufa de flori a celor nouă vârste și nu pot uita nici după zece ani și zeci de

E bine să merg pe la înmormântări din când în când. Așa îmi amintesc ce importante devin fotografiile în timp, de ce amintirile sunt cele mai mari invenții pe pământ și de ce dimineața învierii

Prin tine, la un moment dat a trecut o pisică. Ca un val de lapte cald, ca o spirală de aer sărat. După câteva zile, chiar tu ai devenit o pisică cu ochi mari, îndrăgostită de laptele

Un soare trist, cu păr lung și pungi sub ochi ne varsă în pahare, din când în când, un sirop amărui care ne strânge obrajii în îmbrățișări ciudate. Am rămas fără gheață. Soarele ne povestește

Când îți căram coşciugul mugeau munții sub care ai rămas aşezată. Personalul cimitirului, prietenii de la Bucureşti, familia de la Parva, vecinii, țiganii şi babele priveau la tine întinsă între

Aceste buzunare din care ne alimentăm cu fericire prin care suflul trenurilor trece şi peste care întunericul aduce lupi teferi, cine le-a cusut de sprâncenele noastre şi cine le descoase, când

În mijlocul iluziilor crește ca un par o întrebare: unde s-a ascuns libertatea? Cine a furat înțelegerea dintre noi? Eu conduceam pe pilot automat, tu stăteai pe bancheta din spate notând