Ștefan Petrea

Și iarna-vara joacă-n om cadrilul De nici n-apuci să știi când trece anul Și tinerețea își închide hanul Chiar dacă-n tine dănțuie copilul. E sigur - Timpul e în noi tiranul, O pasăre ce-n

Bătrâne, Rostul nu-l lăsa tristeții... E-adevărat, sfârșitul ți-e aproape, Luntrașul te va trece peste ape; Dar încă Ești, fii una cu isteții Ce nu grăbesc mormântul să și-l sape. Și Morții

dumnezeu e un drog unii și-l administrează pe furiș alții fără rușine în văzul tuturor nu spun că e minciună, se poate să existe dar mie nu-mi trebuie obișnuiam să mi-l injectez în gânduri și

*** În vitregie-s urmaș al celor dintâi La camăta vorbei e-o-aducere-aminte Și vrând a fi altfel, în urmă, rămâi Cu mult prea asemeni și-aceleași cuvinte. *** Știindu-i

Îmi e defect, ca o mașină, verbul E de băgat doar în Ateliere Da\'s prea puțini confrați și veliere Să-l facă a zburda din nou cum cerbul. Mă-ngrijorează-a vorbei înmuiere Ruptură e-ntre mine

Născute-s gândurile-acestea Dintr-un sărut, doar unu-atât Și încă unul, lin, pe gât Pe când se-nfiripa povestea. Þinându-i Sorții de urât Treceam cu ușurință peste-a Lunii tăceri, ce ducea

o să scriu odată o poezie dintre cele jumate sec jumate proză poemele mele sunt mai mult șpriț prea mult sifon prea multă apă dom\'le de nici nu simți gustul vinului o să mă îmbăt cu prozodii

Te mai păstrez și-acum în amintire, De chipul tău divin îmi este sete Adesea. Dorul vine să mă-mbete Deși-s monah în biată mănăstire. Și câteodată unii-mi spun: Băiete, Adu-ne apa-aceea de

Rostirea peste veac o să-ți rămână Gătind de sărbătoare a ta voce Ducând cuvântul taine să invoce Dumunica, în orice săptămână. Din apa nemuririi bând atroce Și moartea-n spirit ți se tot

luasem somniferul iubirii decuseară eu visam visele tale tu pe ale mele visam cai albi copitele le erau lipite de cer și alergau doar cu aripile tu visai melci care intraseră în ceasornic de

târziu, când orele se scurg în târâș de șarpe, am realizat că îmi lipsește o bucată de inimă zadarnic am căutat să-mi aduc aminte pe unde o lăsasem apoi, și mai terifiant, mi-am dat seama că-mi

Plămânii lunii doar argint respiră Degeaba gândul îți ascunzi sub pernă Căci steagul vrerii-i coborât în bernă Și noaptea ironia-ți deconspiră. Și raza-ajunge pân\' la tine ternă Trăiri de

Și primăvara ni se dă în rații Deși vreo lună din iernări trecut-a Pe chipul nostru adâncește cuta Și frigul ne stă încă-n respirații. Femeia rece dragostea pierdut-a Zăpezile nu ne mai sunt

E-atât de noapte...Dorul iar mă cere, Alean spre scribi din vămile trecute Pe față jindul mi se-așterne-n cute Căci tot ce scriu e numai grea tăcere. Dar Paloșul Dreptății mă ascute Și varsă-n

nu sunt șucărit pe lună că e lună ci doar pe lumina sa că prea o duce întruna-n minciună și-n pântec argint îmi vărsa nu sunt remediat nici dimineață când citesc Mărului istorii când ieși din

Urmez prin lume urmele potecii Ce-a dus străbunii în plutiri astrale Și le erau gândirile mistrale Prin anii ce înaintau cu zecii. Pe patul morții, taine ale sale Lăsa-nțeleptul. Astfel

E dimineață, zările sunt late Și-ncet răsare Ra, ca o speranță Semnează încă frigul grea chitanță Da\'n tină ghiocei clădesc palate. Sunt medic pe-a rostirii ambulanță Resuscitez cuvintele

A început să urce-n termometre Și primăvara își reclamă dreptul La gura sobei-i încă înțeleptul Doar la portiță stau vreo trei cumetre. Eu lujerul de ghiocel așteptu-l Ivindu-se din a zăpezii

Bețiv de propriul sânge mi-este gândul Licoarea mi se varsă în pocale Veciei e ne\'ndurătoare cale Cuvântul îl refolosesc negându-l. Nu-s prea stăpân pe vreririle tale Și timpul șterg din

Iubito, nu mai am în suflet pace, Mai vino, când ai timp, pentru vreo oră Căci Mântuirii mele îi ești soră De ești aici nici vremea nu-i rapace. Ceasornicul făptura îți adoră Secunda în miime