stefan ovidiu

calatorule sa nu te uiti inapoi sa nu-ti stergi fruntea de sudoare nu exista trecut poate nici viitor

ea ma privea in timp ce eu muscam din bucata de paine privind coastele invesmantate in garfitti ale metroului in stanga mea o doamna cu fata de ceara si coafura mov povesteste un ultim

trista femeia isi inghite pilula cea de toate zilele moartea isi face linistita culcus in marunatie dimineata are gust de ramura de leandru

calatoresc intr-un tramvai imaginar timpul are culoarea prafului de primavara umbrele oamenilor inverzesc

zanza o pala de vant umfla viata mea lipita de un stalp din cand in cand senzatia ca esti apoi trecatorii din viata mea trec mai departe uitand

ninge, undeva in tara pe inserat lumina slaba sterge contururile dureroase prima bataie cu bulgari roseata in obraji departe pe strazi uscate se sterg prin vitrine obrazuri palide de

tavanul ramanea ca de fiecare data calm in goliciunea lui roza ca un obraz neclintit pe care umbrele copacilor din strada se profilau jucause pe scaun un aparat de radio transmitea intr-un

Razele de soare i se plimbau prin palma Si privind distrat peste ceasca de cafea Avea impresia ca nu mai aude nimic Decat fosnetul vantului Pe deasupra unei paduri inrosite de toamna Apoi

ploua peste salcami ca niste pleoape verzi mi se lipesc de piele saruturi si miros urma ta calda printre bratele dezgolite ale diminetilor de piatra

ploua ciudat pulverizat lumina e galbena noaptea pe la tample frunze cazatoare trec albind gandurile citesc in diagonala un titlu orienativ sosit toamna.

ne desiram ne diluam ne stravezim spre o noua dimineata alburie care ne va coagula toate vinele tensionate azurindu-le. si nimic. dimineata soseste brusc cu un aer deranjant de

ne insiram toti trei de-alungul acelei raze de soare calde ce ne facea contemporani cu frunzele ruginite ale platanului din curte pe noi cei osanditi pentru bucati de timp mai mici sau mai

din calul troian nu a mai ramas decat o coaja de copac mirosind a sudoare si putina apa de mare praful pietrificat de pe incaltarile primilor si ultimilor soldati care cu inima stransa

lasa-ma sa-ti sarut cartilajul tiroid pumnul rabdator pe care toate nodurile din gat isi sprijina ganditoare barbia inainte de a se naste plonjand intr-o alternanta de offuri si uffuri.

intre doua puncte nu putem trage decat o linie suficient insa pentru a le decapita definitiv identitatea si-a le uita pentru totdeauna.

ne regasim surprinsi in diverse ipostaze pe culoarele intortocheate ale vietii asezandu-ne discret unul langa altul unul in bratele altuia purtandu-ne de grija pentru cateva secunde cu multa

stau de vorba cu luna printr-o gaura mica scobita in masa vad un ochi alb de nesomn alb de nesomnul zilei fara sfarsit si vorbesc cu luna in soapta si ea ma aude si tace intelegatoare si eu

am privit prin fereastra rotunda a irisului si-am vazut lumina pierind si-am plans atunci cu durere din lacrimi sa-nvie lumina

trei ingeri si cu unul pe care nu-l vad patru suspendati in aer vegheaza cu privirile spre noi trecatorii de rand viata cazandu-ne ca o picatura intr-un pahar pe jumatate gol pe jumatate

umbra copacului era dreptunghiulara si foarte rece soarele isi ascutea grijului razele in marginile ei negre si oamenii pareau ca joaca sotronul sarind printre umbrele

deasupra orasului gratioasa tacuta prin orasul invaluit in zgomot macaraua rosie isi roteste bratele indicandu-ne subtil urmatoarea directie in care sperantele noastre sunt invitate sa se

El se misca deasupra ei Apropiindu-se si departandu-se Urcand si coborand Ca un zmeu zgaltait de vant Ea isi misca degetele deasupra lui Ridicandu-le si coborandu-le Ca si cum prin mainile

Gura lui mirosea A ceapa si poezie Si vantul ii ravasea parul Prin fereastra deschisa As vrea sa renunti la ceapa Parfumul ei ne deranjeaza Pur si simplu Nu are ce cauta in poezie La mine

Ninge, Si parca ploua cu incetinitorul De jos Privesc cum picura in lacrimi negre Cerul Cum fulgii albi il sfasie Murind Ninge, Si parca ploua cu incetinitorul De sus Se scurge picurand