ștefan ciobanu

traiane </u>iară uiți uși deschise...

ambiguitatea din această poezie unde personajele sunt niște oameni, care poate reprezenta copilăria autorului( deși autorul e încă copil ), se diluează prin conturarea care devine inexactă. și se vede din tremurul poeziei că undeva e o scăpare.
mai întâi avem în strofa a doua o modificare a acelor oameni, datorată, cred eu, treceri timpului. acele personaje se zbat într-un cerc iluzoriu,\'se culcă devreme de parcă dimineața ar trebui
să plece departe\' pentru a trăi hipnotic o lume a lor
\'dar nu/ei nu mai citesc nimic/nici măcar nu joacă fotbal în curtea școlii/\' e clar o modificre esențială. o evoluție/involuție
finalul însă e rupt de poezie
\'tot ei au rămas\'
etc
cred că poezia suna în alt mod în varianta ei primă și autorul a tăiat câte ceva. nu înțeleg în alt mod firul logic din final care e mult depărtat de finalurile neașteptate sau răsturnările existențiale din poezia acestor vremuri.
mă mir că nu a văzut nimeni. poate văd doar eu
seară bună daniel și nu uita, nu ai evoluat doar te-ai reîntors. mai scrie, nu rămâne aici

da, mândeam și eu la versiunea pe care și dvs. ați intuit-o. dar am mers pe o îmbinare, pe două straturi de poezie.
desigur că este un experiment pe care sper să îl îmbunătățesc. cât despre final, sunt adeptul finalurilor abrupte, indecise. desigur că și varianta dvs. nu este de lepădat.
o să încerc să visez tot așa
ștefan

începutul nu mi se pare prea fericit ales. continuarea însă m-a surprins în mod plăcut.
\'oamenii își plimbă copiii
cu barca pe sângele nostru\' este o imagine foarte bună ( eu aș fi pus luntrea în loc de barca pt. o imagine mai puternică ) care sugerează, cumulând și restul poeziei, trecerea inevitabilă a timpului nu prin fața ochilor ci prin ființa fiecăruia în fiecare lucru existând definiția întregului univers. de aceea e posibil ca fiecare să vadă același lucru în noaptea lui.
seară bună

dă poeziei...

un final foarte foarte bun. o trăire egală cu o primă descoperire, ca un spasm al fericirii. imprevizibilul adus de acei ochi la spate de plecare, nesiguranța ce plutește în deriva timpului dau poeziei un aer bun
frumos
ștefan

cu ce rămânem noi după toate astea...
ai imagini reușite
orașul vișiniu ( rapidist? ), emisiuni de plastic, familia de bumbac...
nu se potrivește cu restul poeziei butonierele de sânge, aduc o altă stare, una gen saw. zic eu.
oricum mai trec
ștefan

poezia ta respiră aer proaspăt. anotimpurile, privite aici ca stări ale ființei din noi, redau bine un tablou de cuvinte.
/fulgii de zăpadă din brațele mele erau de lână/, ultima mea poezie are o imagine asemănătoare, dar fiindcă e scrisă de multă vreme, răsuflu ușurat, e doar o coincidență. sper că nu te superi, nu vreau să mă acuzi de plagiat.
numai bine

aliona este acolo, doresc să învăț să scriu despre aliona și fără să o pronunț
anni, mulțumesc de trecere. asta și voiam, o lipsă de tristețe în universul nostru
numai bine

versul lacrimile de lumină recunosc, pare banal. poate asta îmi place la el și de aceea l-am lăsat, pentru că reprezintă ceva sincer din mine. mă bucură trecerea ta și obsrevațiile tale.
ziua bună și mulțumesc

mă duc cu gîndul
ca și
tăcerea persistă în toată poezia ta din acest moment.

mădălina, am șters lacrima din final. nu știu dacă se vrea o farfuriuță, se vrea un moment pe care l-am surprins undeva în mine privind în afară. gustul este de madlene, recunosc
numai bine

prima strofă redă bine pierderea și nesiguranța, buzunarele sparte asemenea unui năvod mă duce cu gândul la funcția năvodului, anume de a prinde peștele văzut ca obiect material, adică faptele reale, lăsând să se scurgă apa adică visele, speranțele șubrede și fără suport. cred că aceeași explicație se dă și motivului biblic.
îmi place închiderea timpului în fotografie, fără să insinuez nimic am și eu o imagine asemănătoare într-o poezie. urmele nu trebuiesc uitate pentru că sunt un ghid prețios și se scrie cu u mare
aranjarea tăceri este o aranjare a poziției față de tăcerea respectivă, deoarece tăcerea persistă în toată poezia din acest moment, cel puțin prin prezența Nordului și a statuii care va găsi ieșirea prin mâinile proprii. statuia este liniștea în plinătatea momentului.
finalul subliniază tăcerea, mereu tăcerea care ne susține în viață, care nu ne lasă să uităm
\'astăzi tac, pentru ca să nu-mi uiți vocea...\'
bine ai venit pe agonia
ziua bună

nu există mai mult pentru că este tot ce se poate în acel moment. îmi place imaginea cu badmintonul, un joc al primăverii al soarelui bine pus în poezie. ultimile versuri de la strofa a doua îmi par forțate pentru că nu văd rostul cotoarelor.
ziua bună

florin,
insularitatea interioara este ceva ce trebuie trait, zic eu. chiar si sporadic, in salturi oricum.
strofa a treia este o strigare a personajelor interioare, o rememorare a lor. nu trebuie sa ne uitam urmele.
poate nu am redat eu cum a trebuit.
traian,
aliona este si aici, aliona este peste tot. zic eu. in toate poeziile mele. refacerea fiintei interioare se produce prin rezumate, inconsistenta si fluctuatie. multumesc de comentariu tau care a vazut tot ce trebuia vazut. si de stea
iertare ca am raspuns asa de tarziu
stefan

nu am vrut să zic nimic nou. este decât o stare interioară pusă pe tapet. cred că asta bucură cititorul.
mulțumesc de citire

/cât de frumoasă ești/
iertare

îmi place. aș putea să zic numai atât și cred că ar fi suficient. pierderea în ființa iubită ne arată ca tot ce găsim în drum din acel moment este transparent. de când am spart crusta, stratul protector al celuilalt, ne simțim ca acasă. ecoul final /ce frumoasă ești/ este cel care coase sternul la loc din interior.
seară bună

dacă ți-a fost de folos poema mă bucur. că scriu din ce în ce mai bine asta o știam dar nu mi-o spunea nimeni așa că a trebuit să mă conving eu. glumesc desigur.
e seară și mă dau mare.
mulțumesc de trecere

dragostea eliberează și ne dă contur de om. iubirea liberă, lipsită de constrânegri, pură, fără a aștepta ceva anume în schimb.
ce poate fi mai frumos?
ștefan