ștefan ciobanu

Toate paradisurile sunt iluzorii, flori așternute unei singure direcții. Orice contrast e o formă care dospește. Vidul întreține libertatea cu aripi. Realitatea exclude zarul virtuozității așa

așa este în adâncimi lupi subțiri cât lama de ras ne taie calea lactee suntem cusuți de farurile mașinilor ce vin din față și din spate înghițim în sec iarbă dar asta nu mai spunem la nimeni

cuvinte pline de iarbă erau împrăștiate pe câmp măi amibelor le spunea fiți vigilente sub masa voastră vântul adia mișcând găleata din cumpănă în care peștișorul de tablă își trăia

iartă-mă iubito în sfârșit am apăsat pe trăgaci dar știi foarte bine asta nu înseamnă că nu te mai iubesc

Fugeam.... Fugeam.... Fugeam într-una de la geam, fugeam dar nu mă ascundeam. (Nu încercați așa ceva acasă. Zburați! de lațul larg vă lasă.) Fugeam.... Fugeam.... Fugeam și eu cum mai puteam, în

bătaia de inimă este coada unui monstru apus care încolăcește oala de noapte scaunele șemineul cuiele ieșite din podea picăturile de ploaie iubita întinsă în iarbă ulucile pline de

stau în camera mea la mii de kilometri depărtare de fereastră lângă masa alungită precum o cale ferată chiar acum a plecat ultima umbră a mesenilor trântind ușa la fiecare pas las în spate un eu pe

cu susul în jos să desenăm copilăresc un soare. pe o hârtie imensă razele unduitoare să nu întâlnească nimic, doar să taie albul în două. deasupra hârtiei un nor imens cu ochi și cortex

am învățat o lecție pământul are mereu dreptate istora se repetă ca foile unei cărți mersul meu nu mai scoate sunete de toamnă sunetele acelea de frunze și haine groase pentru că în bloc

același drum aceeași ploaie fără vară același unghi de a privi de sub umbrelă în rest eu & golul din stomac cerem pâine după pâine zi de zi sau eu & pliantele care-mi ies dintre

Ce poate fi cuprins în sufletul unui hangar? Destinul carlingii cu un pilot lipsă din varii motive. Sau planarea (ai zice continuă dar îți vezi reflexia) printre intestinele de aer ale unui animal

Era puțin enervată. Mereu era stângace în mișcări, și cel mai bine se vedea asta în aglomerație. Când era la școală și se înghesuia ca să intre în clasă, mereu îi cădea ghiozdanul rupându-se, nu se

am tricotat în brațul de la ochelari o lentilă de contact și am visat cum se naște o lacrimă din degetele mele ce joacă o horă într-o rugăciune știrbă de

Prin oraș, prin parcă veșnicul oraș, eu merg de-atâta timp încet, cât să mă-nvăț cu mersul, căci mult mai e (sau poate mi se pare?) până se termină vitirinele din dreapta și din stânga, cu bocetele

vrei să deschizi fereastra dar mâna ți se pierde pe drum cu ochii o urmărești cum moare în aer întorci oglinzile la perete multe le-ai spart cioburile îți fac viața mai ușoară soarele

trebuie să credem viața pentru felul în care se comportă călcată în picioare cu borduri reflectând doar frunți late de oameni mai scoate câte un orb grăbit cu o pușcă la braț (și legăna

mototolit în pumnul dimineții cafeaua se prelinge prin crăpături zău așa nu suntem bureții primelor ore liftul te așază încet la parter ca pe o piesă de șah copacii sună cu crengile spre