Stanica Ilie Viorel

mai întreg, mai tu, mai percepției mele

probabil revăd unele imagini din stilul tău “transfuzii de cuvinte” și dialogul sporadic al personajelor
tremurul frazelor ce prind metafora în filozofie și se scutură plăcut, degajat, sincer

e alfabetul ăla al mucilor șterși cu dosul mânecii, imagine de care fugim, dar care există la fiecare pas, ne însoțește, o simțim și dacă mergem cu ochii închiși ea ne bate umăr: - sunt aici, în preajma ta. îți șoptește.

rezonez și, dacă spui că e scrisă în urmă cu doar o oră, mă bucur. eram îngrijorat.

nu-ți dau steluță că ai fost urâcios, dar textul o merită

așa că…

fluturii și junii

iubirea îți* ține

păi, dacă nu ard, cine să-i mai pomenească?

nu-i așa?

citesc iar și iar și revin

sapa ruptă-n gură, era o expresie:)

muiere, femeie, ghea, fă, dădică, țață și gloabă:)

rata. știi de unde s-a ajuns la această denumire?

citit cu plăcere

și gol, dar mai puțin cu pălărie
mai degrabă căciulă:)
care-i casă, după cum se știe
ar putea fi și un

MELC

o fi

HRIB

poezia aceasta am citit-o pe diagonală
m-am oprit să comentez treaba cu militari, recunoaște și tu că-i amuzantă. cititorul care habar n-are că te referi la cartier, ce să înțeleagă?

despre celelalte poezii, zic să ne uităm pe ce am comentat
din ceea ce scrii în ultima vreme am ales să înțeleg starea de spirit, să observ discret și tot discret să interacționez

părerea mea este că uiți despre talentul care îl ai și te lași copleșit de o stare a lucrurilor. este normal în cazul unui ins cu o asemenea sensibilitate, dar nu-i util. și nici că ar fi nevoie de vreo utilitate anume, ori de vreo satisfacție, dar pare să-ți lipsească proiectul, angajamentul, tu cu tine și verbul și metafora. de ce?
eu cred că ești captiv.
am încercat să-ți sugerez prin cuvinte puține. poate că atenția despre care spui, lipsește în sens invers: tu ești cel care nu acorzi atenție cititorilor, textelor proprii, sinelui pe care, hotărât, îl limitezi la propria suferință.
poate mi se pare și nici nu am măsura tuturor elementelor care influențează întregul tău. dar asta observ.

scrisul pe pereți nu-i neapărat ceva rău
ai talentul să scrii despre cai verzi și să spui cu sens

scuze, dacă am ieșit pe alt culoar

am încredere

sănătate!

“răsare soarele în militari”
să vezi acu’ scărpinat în cap;
ce-a vrut să zică autorul?
se vor scrie pagini, poemul va fi nominalizat la premiul nobel pentru pace
o unitate militară părăsită va deveni loc de pelerinaj
în mijlocul spectacolului, Leo:- ho, nebunilor! am coborât să-mi iau țigări.

tovarăș de drum, durerea
ca imaginea aia în care pescărușul ciugulește din balenă, ori de câte ori aceasta iese la suprafață să respire
pescărușul o urmărește și când aceasta iese la suprafață se odihnește pe trupul acesteia și drept “răsplată” îi ia “greutatea” din trup

că târâșul e mersul cel din urmă / că târâșul e zborul* cel din urmă
pare a fi în directă legătură cu propunerea confuziei din versurile premergătoare

îmi place chestia cu doi pe aceeași parte a balansoarului, dar zic că ar trebui dezvoltat, un pic în sensul temei

aproape că doi pe aceeași parte merge, dacă se preferă o altă perspectivă (de ex. să stăm pe aceeași parte a balansoarului, îmbrățișați, legați de pământ, arătând cu degetul spre stele… ceva de genul, balansoarul este cel care arată spre stele, în acest caz)

este o senzație care ne urmărește, această îngenunchere,
nu știu dacă e vreme de resemnare, dar că suntem neputincioși, simt

rezervație naturală

am întâlnit, de ex. , rezervație de arini în deltă

ar mai putea fi un parc dendrologic, cum e la simeria

sau pur și simplu o grădină botanică

mai sunt și aranjamentele de arbori ornamentali

sau pur și simplu copacii plantați pe marginea drumului

mai există și pădurea urbană

nu mai știu, or mai fi

Vreau să-mi plec fruntea
pe umărul amurgului
apoi să mă întorc
pe serpentinele acvilei
în orbita gândului meu,
…
nu te-am văzut demult,
nici măcar înnoptându-mi
în gând
sau în pătratul tavanului
suspendat
între cer şi pământ

Vreau doar să-mi aplec fruntea
pe amintirea nisipului,
pe uitarea
umărului tău scund,
sau măcar în galopul nebun
al vreunui val
de ocean,
muribund
***

am selectat ceea ce mi-a plăcut,
între ele, în înțelegerea mea, se forțează prezentarea și cred că se și rupe firul

dar partea citată, îmi place foarte mult

spor!

să spui vișinului copac, asta e. este o alegere. așa să fie.

comparația dată în replică nu are relevanță pe subiect.
pom de crăciun poate fi și un cuier.
vișinul nu are cum să fie copac, la propriu.
este însă, liberatatea scriitorului să metamorfozeze cum dorește, orice.
deci, acel vișin/ acest vișin rămâne copac și îi tespectăm statutul.

spor!

alta: banc de nisip

soluția

vreo insulă
cu plajă nisipoasă

deci soluți: plajă.

poate că regretul ar trebui subînțeles din exprimare, fără răbufnirea “tâmpit am fost”, care fracturează atât de plăcuta descriere a trecutului

de exemplu: tu erai ipotenuza… dar nu am înțeles

și cititorul să-și spună : bă, da’ tâmpit ai fost!

limba de pământ

la ghicitoare, încă mai aștepți răspuns?

de ce calificare are nevoie o persoană pentru a-și spune o părere?

fără nici o calificare, o persoană poate să-și exprime părerea?