murire

liniște de fum îmbracă ruga sărutând pământul care poartă la un căpătâi o piatră pe ea se încolăcește firul purtând în el tămâia ce va deschide la curtea sfinților intrarea unde atârnă ceasul care adaugă între dangăte o nouă eternitate până când locul devine atât de înghesuit încât nimicul de sine se desparte pe ritm sincronizat cu tremur de clopot se arcuiește peste timp și-n clipa de murire alt trup primește