K5*

ne-au așezat într-un bloc turn mai sus decât noi erau ciorile când zburau aveau și ele casa lor printre ramuri de plopi și mai sus era praful scuipat de furnale spoit de vânt pe cerul de-o culoare despre care știam de prin cărți că este albastru de unde priveam oamenii păreau cuminți femeile împărțeau jumătatea lor bună cu bărbații oțeloși treceau prin imperiul oamenilor mari de la fereastră se vedeau mici și pe noi ne vedeam mari am primit locul bucuroși să ștergem luna de praful stelar care i se prelingea ca un rimel pe chipul unei alte jumătăți de femeie partea nevăzută doar ne-o închipuiam la schimb ni se oferea colierul luminilor pietre de gheață bătute pe-o coadă de cometă acelea erau clipele când răsăreau dorințele niciodată rostite ca să se împlinească și trei pași înapoi chiar dacă noaptea mergea tot înainte se așeza peste noi ca o plapumă să ne adăpostească visele *doar un cuib de oameni tolerați de ciori