alb negru de oraș

doar corbii au reușit să prindă cărămida-n frunze și creanga oțelită să și-o facă cuib doar pământul care geme sub asfaltul rece mai ascultă cum bolborosesc izvoarele sufocate de-atâta apăsare un mușuroi fără intrare un mușuroi fără ieșire un labirint prin care vântul umblă rătăcit și ploaia s-a înecat în smog iar zâmbetul zâmbetul prețuiește cât bănuțul aruncat cerșetorului din colț ori zace înțepenit în spatele vitrinelor