s-a trezit din hibernare bătrânul

prin cerul crăpat pășește în lumea soarelui de-argint și-apoi se strecoară prin margini în trup, să-l strângă, să-l facă mic , să-l supună nopțile sale sunt albe, în ele rânjește deasupra râului înțepenit, ori stă agățat de scheletele sălciilor prinse de pământ cu liane de gheață sub a lui apăsare zăpada se asprește și scârțâie dezacordat alături de umbrele paralizate în lumina lunii depărtată stelele se alăptează pe cale pe la ferestre desenează flori căutând să ademenească către tărâmul morții fecioarele care-și scutură pletele roșii în vatră în preajma sa pădurea-i de cleștar și doarme