alb-negru vital

o linie, de o vreme, nu mai vrea să fie frântă; se întinde ca un șarpe înfometat și, în drumul către infinit, desparte lumile privirea înțepenită, în adâncul plecării continue, topește clipa de gheață, se prelinge sub pleoapele căzute să nască muguri în liniștea care se lățește în orb până pe buze unde sărutul nu mai primește sărut, doar dezleagă trupul de marginile universului să rămână aici, pământ în pământ, lumesc, o inimă care-și dorește să întoarne calea însetată, dar sângele-i pietros pulsul a încetat să bată, călător tăcut și cuminte și-a luat doar bilet de dus, pe linia dreaptă