flori de piatră

închizi uși, deschizi uși… între tine și ele ferestrele din trupul de carne ce-l porți cu tine între tine și lume ferestrele din ziduri, dar tu preferi să vezi florile din ghivece parcă ar crește din marmura pervazului, cum ar încolți, din podeaua rece, pe urma pașilor numărați, flori roșii de piatră acesta este spațiul, bine organizat, al singurătății pusă la păstrare, fragilă evadare, asemănătoare cu frunza aceea de trifoi cu patru foi pe care o păstrezi într-o carte, o privești fără să o atingi și te întrebi: o fi norocul? dincolo, alte uși, multe porți, niciuna în aer, dar astăzi nu vei deschide uși, nu vei zidi pereți, vei lăsa toate ferestrele deschise și ploaia să treacă printre florile din ghivece să se prelingă pe podea, florile roșii să crească până când tot locul va fi o grădină unde să nu îți mai numeri pașii îți mai amintești? lumea nu avea porți, nici ziduri și toate florile alergau pe dealuri, iar tu dansai în ploaie de ce să nu recunoști? așa a fost