una

nu-s arhivar de vise. vă pot spune doar povestea mea și despre nevindecarea ce a urmat. era într-un noiembrie uitat între o toamnă îndrăgostită de frunzele ce dansau alături de vânt și o iarnă rătăcită; pe seară, cu nori cenușii, ce te-apăsau pe umeri și care, se scuturau, printre felinare, de aripi înghețate de libelule. ea îmi vorbea, ea îmi zâmbea… eu rătăceam într-o luptă în care mă transformasem în omul dragon (aritmetic, se poate) și, în jurul meu, cădeau arse, libelulele toate. poate că doar mi s-a părut, dar cineva mi-a poruncit: - sărut-o! atunci au pătruns în mine blestemele libelulelor ucise și, peste noi, aripile lor, topite. despre ce a mai fost, nu vă spun, nu-i povestea de azi. doar vă spun că eu și blestemele care m-au pătruns, am trăit în simbioză; eu eram bolnavul care își dorea nevindecarea. până când, un alt soi de libelule au sosit pe lume. a venit una, cu aripi de smoală și mi-a luat blestemele cuibărite, adânc, în mine. - dați-mi-le înapoi! am strigat. luptând, cât am luptat. rânjeau, zburând prin noapte și îmi lăsau ecoul drept sentință: - dacă o lași să moară, alta ca ea nu mai vine, nu-i ereditară.