căpăstrul

ca pe o extensie a gândurilor undeva, te-a priponit în suferința propriei suferințe. nici măcar nu înțelegi de ce crezi că priponul ăla, adânc, adânc înfipt, îl poate scoate din pâmânt, ceva sau altcineva. simți cum, din când în când, doar te îndepărtezi de punctul tău de sprijin, cât ține lațul, lăsând iluzia să se strecoare prin zdrențele din trup, în suflet. știi că este doar iluzia unei fericiri, care îți ține de foame cât o pungă de mălai ambalat, dar ție nu-ți mai este foame demult și te mulțumești cu atât. nu din resemnare. nu. o faci pentru că îți iubești suferința. ea poartă în fibrele sale toate trăirile alea, adevărate, trăite până la sublimul neobservat al unei existențe dăruite ție de un destin pe atunci generos. nu-i nici măcar o dependență. nu. e acel gest de onoare pe care îl faci în fața funiei care, de multe ori, te-a lăsat să guști aroma dulce a vieții. știi că de acest legământ te vei dezlega doar cànd amintirile vor deveni, mai întâi vise, apoi doar o lacrimă și la final, un punct, alt punct de sprijin, în eternitate uitărilor.