Stănică Ana

Ce rece se simte distanța - și eu, Tot sper că e doar o ceață subțire, Dar noaptea mi-e plină, și somnul e greu, Că dorul de tine nu are oprire. Mă plimb printre gânduri ca-ntr-un oraș stins Cu

M-ai atins blând, ca vântul serii, Ca un fior cules din tei, Și-n clipa aceea, printre tăceri, Eram doar noi… cerul și ei. Un colț de cer, un pas spre zori, Un vis ce-n lume se desprinde, O clipă

Tu ești răsuflarea ce-n soare apune, Ești focul, ești visul, ești totul în lume. Pe gene îți joacă lumini argintii, Și-n zâmbet îți cântă balade târzii. Părul tău arde ca frunza-n amurg, Se

Întoarce-ți privirea la mine o vreme, Tăcerile noastre prind glas în poeme. Nu suntem umbre ce trec rătăcind, Ci doi rătăciți ce se caută-n timp. De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,

Ne rătăcim pe cărări paralele, Priviri stinghere se-aprind și se sting, Ne ținem în umbre cu gesturi rebele, Dar inima știe că nu ne desprind. Trecem ca umbre pe holuri străine, În valuri de

Am citit printre rânduri tăcerea, Un gând nerostit și ascuns. În ea ți-am simțit mângâierea, A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus. Ai pictat cu lumină urâtul, Rupând din tine scântei să

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând, O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini, Dar eu te cunosc, nu ești om de rând, Sădești frumusețea în tainice pagini. Te privesc de departe, subtil,

Cu ochii închiși, te căutam prin lume Și nu înțelegeam de ce nu te găsesc, Când tu, de fapt, erai parte din stele, Un corp ceresc plutind prin univers. Mi-am îndreptat privirea către tine Și parcă

În ochii tăi ecouri de războaie dorm, Iar pe obrajii tăi curg râuri de durere Ale celor ce te-au iubit în tăcere. Soldați căzuți pe frontul muzei lor. Căci ce e moartea dacă nu e demnă În

În dependență de-o iluzie abuzivă. -Nici nu mai știu cum a început! Mă regăsesc adesea pierdută În lumea de sub chipul de lut. Iarăși învăluită de un fals miraj Privesc la oameni fără chip. -

În liniștea nopții fără de stele Pe-o bancă de lemn vopsită recent Stă un hoinar ce clipește alene Pierdut într-un gând introspect! Ce o lăsa el lumii când i-o veni sorocu' Doar un carton cu

Cuvintele devin credințe Când sunt rostite mult prea des. Ești prost, ești incapabil, ești, ești... Toate compun același crez. Această rugăciune infamă Ale cărei versuri nu au rost Pun stăpânire pe

Eram doar noi sub un acoperiș Pictat de umbra unei primăveri În ziua în care nu existau seri. Doar noi, stejarul și un înveliș. Atât de multe ți-aș fi zis Dar m-am pierdut în culori pastel Ce mă

Așa cum stelele pe cer se risipesc Iar soarele își stinge din lumină Și oamenii, creație divină Dispar într-un hotar din univers. Chipuri create acum din amintiri Se văd parcă tot mai tare în

"Să crezi în cei din jur mereu!" Așa cică s-ar presupune Să fii un OM mare în lume. ... Eu sunt un declarat Ateu. Mă încred numai în Dumnezeu. În cel ce a creat văzute Că păreri sunt atât de

Ființă zburătoare, ce aripi nu mai ai Oprește te din treacăt, și-o clipă, stai. Cu aripile frânte să zbori tu tot mai poți, Nu te gândești deloc la tine, mereu la toți. Ai fost un pom de țară pentru

De atâtea ori când soarele apune Se stinge un vis și se aprinde o stea. Se umple cerul ce învelește o lume Cu vise neîmplinite pentru un el sau ea. Se aud solemne plângeri și atâtea suspine Și e

Trăiesc! În jurul meu trăiesc și alți oameni cu care mă intersectez zilnic mă uit la ei ca la niște icoane, îi pot vedea dar nu în același timp. Văd chipuri gânditoare, chipuri vesele, chipuri

Amar mi-e glasul ce de atâta vreme S-a sfărâmat în lumea asta amorțită Îndulcit fals cu-n pumn de acadele Așa se stinge vraja într-o lume autistă. Strigăte de ajutor dar nimeni nu aude Toți suntem

Iubesc oameni, iubesc animale, iubesc lucruri Iubesc aproape tot ceea ce mă face fericită Mai puțin un om pe care s-ar presupune că îl știu prea bine. Alături de el am trecut prin orice emoție, prin

Crezi că ai dreptul să mă judeci Doar pentru că am făcut cunoștință. Nu mă cunoști, nu-mi da sentință Și nu vorbi fără să cugeți! N-am dus în doi lupte neîncetate N-avem aceleași vise de