Stănică Ana

Tu ești lumină, eu întuneric, Tu ești feroce, eu mi-s anemic, Tu ești descântec, eu sunt blestem Tu ești departe, iar eu te chem! Eu sunt pe moarte, tu mă învii, Eu

Acum știu că-n ochii tăi se află cerul, și dacă mai aveam vreo îndoială te-am mai privit odată și încă o dată să mă asigur că încă te pot atinge cu privirea mea amorțită de emoție. Ești tot

Să stau doar eu cu tine Sub stele să vorbim, Să-ți dăruiesc safire Tu să îmi cânți sublim. De noaptea până-n zori Să-ți sorb cuvânt după cuvânt, Iar ochii să-ți adulmec Și să-i trezesc cu un

Atinge-mă cu pacea, ce mi-a rămas doar mie, Glasul de iubire, s-a stins, pe unde ești? În lumea asta moartă, dă-mi doar o viață vie, Te-am căutat prea mult, pe unde

-Vin rușii, mamă, vin rușii Ai noștri frați de sânge. Hai să-i întâmpinăm, O mamă, nu mai plânge! Sigur vin să ne vadă Ori să ne aducă povețe, Of mamă, nu mai plânge Și haide, să nu

Treceam timizi prin holuri moarte Pe lângă oameni fără suflet, Într-un decor parcă din carte Cu ochii îmi trimiteai un zâmbet. Și era zâmbetul de stele, Ce pătrundea prin carne Înconjurat de

Să stau doar eu cu tine Sub stele să vorbim, Să-ți dăruiesc safire Tu să îmi cânți sublim. De noaptea până-n zori Să-ți sorb cuvânt după cuvânt, Iar ochii să-ți adulmec Și să-i trezesc cu un

Dacă privești oriunde în jur orice priveliște are o culoare, că-i răsărit sau e apus ori nori, ocean sau mare prin ochi vedem ce-i de văzut ori gri, ori roș, ori galben dar numai sufletul

O lacrimă răsfrântă Pe-un obraz de jar Alunecă ușor, Te caută-n zadar. S-a ținut de suflet Cu toată forța sa, Dar durerea profundă Nu a mai putut răbda! Acum e rătăcită Ca un miel blând

Cântec de baladă Cu ochii înșelători, O artă minunată De-un cântec de viori, Te aud cântând în sufletu-mi Și-mi place, Îmi surâzi timid Și nu îmi mai dai pace! O serenadă-n miez de noapte Cu

Înspre ce mă îndrept Nu aș ști să zic. Viitorul este mâine, Azi cad, mâine mă ridic! Indiferent de ce-o să vie Am să fiu pregătită, Cu armele în teacă Și inima împietrită! În trecut ma

Viața este un drum șubred Ce oricând se poate frânge De tristețe și de lacrimi Sau de-o pierdere de sânge! Însă în goana după arginți Pierdem oameni și iubiri, Noaptea sărutăm iluzii Fără

Simt cum fantasmele neantului mă amețesc, conducându mă spre pierzanie, Voci din toate părțile mă împing spre durere vor să dau la schimb amintirile mele frumoase pe unele înspăimântătoare. Îmi

De vrei să îmi arăți că mă iubești Nu începe să-mi săruți gura flămândă, Ia-mă ușor de mâna ce îmi tremură Și ascultă tot ceea ce mă frământă! Fără să mă judeci Și fără să mă întrebi prea

În negrul nopții se mai zăresc doar ochii mei Rupți parcă din lampa arzătoare de pe noptieră, Frământați în gânduri ilegale, despre lumea interzisă, eternă, Căci viața noastră-i efemeră! Se

Eu te iubesc ca mine, Tu poate că nu știi.. Ei pot să te dorească, Dar numai eu te pot iubi! Ei poate că-ți văd trupul Și vor să îl deguste, Pe când eu văd prin tine, Un suflet pur și

Mi-aș dori ca tu să fii roua dimineții, Iar eu să mă prefac într-un fir de mohor, Să-ți apleci gheața peste mine, Iar eu să aștept ușor să mor... Căci n-aș muri cu răni pe trup, Ci aș muri

Sfânta liturghie de duminică, Se așterne peste sate, Preotul cu barba lungă, Recită slujba dintr-o sfântă carte! Icoanele tăcute, fericite, Întâmpină oamenii ce le admiră, Măicuțele și îngerii

Tu nu ai plecat de fapt nicicând de lângă mine, am simțit mereu că port în piept o parte din tine. Stă chiar acolo în partea dreaptă, uneori plânge, alteori e moartă. A început să sece la câte

Stau în sufrageria goală, Picior peste picior, Și aștept să-mi trimiți o scrisoare, Că să nu pier de dor. Dar tu întârzii să-mi trimiți, Poate nu-mi știi trăirea, Ori poate poșta cea din

Îți dedic viața mea, Cum ți-aș dedica o melodie, Pe portativul vieții, Octava de iubire! Te așez pe cheiasol La locul de onoare, Și aștept să dai semnalul Orchestrei muzicale. Și atunci o

La marginea infinitului cer crepuscul, Se mai zărește un colț de lumină, Aproape că se lasă întunericul, Iar luna, dintr-un moment în altul, stă să vină! Casele își închid ochii rand pe rând, Și

Silabele stau strânse, laolaltă, Se împotrivesc despărțirii în bucățele. Omul ce obișnuia cândva să le iubească, S-a prefăcut în praf de stele. Se opun cu vehemență, răzvrătite, Nu mai acceptă