M-ai atins blând, ca vântul serii,
Ca un fior cules din tei,
Și-n clipa aceea, printre tăceri,
Eram doar noi… cerul și ei.
Un colț de cer, un pas spre zori,
Un vis ce-n lume se desprinde,
O clipă
Ne rătăcim pe cărări paralele,
Priviri stinghere se-aprind și se sting,
Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,
Dar inima știe că nu ne desprind.
Trecem ca umbre pe holuri străine,
În valuri de
Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,
O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,
Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,
Sădești frumusețea în tainice pagini.
Te privesc de departe, subtil,
Atinge-mă cu pacea, ce mi-a rămas doar mie,
Glasul de iubire, s-a stins, pe unde ești?
În lumea asta moartă, dă-mi doar o viață vie,
Te-am căutat prea mult, pe unde
Stau în sufrageria goală,
Picior peste picior,
Și aștept să-mi trimiți o scrisoare,
Că să nu pier de dor.
Dar tu întârzii să-mi trimiți,
Poate nu-mi știi trăirea,
Ori poate poșta cea din
Viața este un drum șubred
Ce oricând se poate frânge
De tristețe și de lacrimi
Sau de-o pierdere de sânge!
Însă în goana după arginți
Pierdem oameni și iubiri,
Noaptea sărutăm iluzii
Fără
Ce rece se simte distanța - și eu,
Tot sper că e doar o ceață subțire,
Dar noaptea mi-e plină, și somnul e greu,
Că dorul de tine nu are oprire.
Mă plimb printre gânduri ca-ntr-un oraș stins Cu
O lacrimă răsfrântă
Pe-un obraz de jar
Alunecă ușor,
Te caută-n zadar.
S-a ținut de suflet
Cu toată forța sa,
Dar durerea profundă
Nu a mai putut răbda!
Acum e rătăcită
Ca un miel blând
Cu ochii închiși, te căutam prin lume
Și nu înțelegeam de ce nu te găsesc,
Când tu, de fapt, erai parte din stele,
Un corp ceresc plutind prin univers.
Mi-am îndreptat privirea către tine
Și parcă
Cuvintele devin credințe
Când sunt rostite mult prea des.
Ești prost, ești incapabil, ești, ești...
Toate compun același crez.
Această rugăciune infamă
Ale cărei versuri nu au rost
Pun stăpânire pe
Silabele stau strânse, laolaltă,
Se împotrivesc despărțirii în bucățele.
Omul ce obișnuia cândva să le iubească,
S-a prefăcut în praf de stele.
Se opun cu vehemență, răzvrătite,
Nu mai acceptă
La marginea infinitului cer crepuscul,
Se mai zărește un colț de lumină,
Aproape că se lasă întunericul,
Iar luna, dintr-un moment în altul, stă să vină!
Casele își închid ochii rand pe rând,
Și
Te-am pierdut prin noaptea lunii
Și nu știu în care ai fi.
Rătăcind de câte zile
Stai în nopțile pustii?
Am pierdut calea spre tine,
Și mi-e greu s-o mai găsesc!
Hoinărind pe câte mile
M-ai chemat
Îți dedic viața mea,
Cum ți-aș dedica o melodie,
Pe portativul vieții,
Octava de iubire!
Te așez pe cheiasol
La locul de onoare,
Și aștept să dai semnalul
Orchestrei muzicale.
Și atunci o
Așa cum stelele pe cer se risipesc
Iar soarele își stinge din lumină
Și oamenii, creație divină
Dispar într-un hotar din univers.
Chipuri create acum din amintiri
Se văd parcă tot mai tare în
Trecut au anii, cu nemiluita,
Și îmbătrânita timpul omul cel străvechi.
Pustiu rămasa satul din copilărie,
Cândva plin de copiii și de perechi!
Goală-i și ograda, bunicutei mele
Ce iernile mă
-Vin rușii, mamă, vin rușii
Ai noștri frați de sânge.
Hai să-i întâmpinăm,
O mamă, nu mai plânge!
Sigur vin să ne vadă
Ori să ne aducă povețe,
Of mamă, nu mai plânge
Și haide, să nu
De atâtea ori când soarele apune
Se stinge un vis și se aprinde o stea.
Se umple cerul ce învelește o lume
Cu vise neîmplinite pentru un el sau ea.
Se aud solemne plângeri și atâtea suspine
Și e
Tu nu ai plecat de fapt nicicând de lângă mine, am simțit mereu că port în piept o parte din tine. Stă chiar acolo în partea dreaptă, uneori plânge, alteori e moartă. A început să sece la câte
Sfânta liturghie de duminică,
Se așterne peste sate,
Preotul cu barba lungă,
Recită slujba dintr-o sfântă carte!
Icoanele tăcute, fericite,
Întâmpină oamenii ce le admiră,
Măicuțele și îngerii
Mi-aș dori ca tu să fii roua dimineții,
Iar eu să mă prefac într-un fir de mohor,
Să-ți apleci gheața peste mine,
Iar eu să aștept ușor să mor...
Căci n-aș muri cu răni pe trup,
Ci aș muri
În ochii tăi ecouri de războaie dorm,
Iar pe obrajii tăi curg râuri de durere
Ale celor ce te-au iubit în tăcere.
Soldați căzuți pe frontul muzei lor.
Căci ce e moartea dacă nu e demnă
În
Eu te iubesc ca mine,
Tu poate că nu știi..
Ei pot să te dorească,
Dar numai eu te pot iubi!
Ei poate că-ți văd trupul
Și vor să îl deguste,
Pe când eu văd prin tine,
Un suflet pur și
În negrul nopții se mai zăresc doar ochii mei
Rupți parcă din lampa arzătoare de pe noptieră,
Frământați în gânduri ilegale, despre lumea interzisă, eternă,
Căci viața noastră-i efemeră!
Se
SA