39 de grade

E primăvară și duminică, paște și soare, căldură și vânt moderat. Condiții ideale pentru plimbări în parc și pentru prășit ceapă. O zi în care n-ai voie să rămâi în casă nici în ruptul capului. Merg la fereastra din bucătărie, singura de altfel care nu dă spre intimitatea vreunui vecini și privesc teiul neînflorit. Mai devreme am vorbit c-o veche prietenă, Cosette, doctor ORL-ist la spitalul Colentina și mi-a spus că nu-i de glumit cu recidivarea gripei. Doi porumbei se hârjonesc și-mi bat în geam. - Deschide, deschide! strigară ei în cor. - N-am voie, sunt răcit, le tai neînduplecat elanul. Unul din ei este albastru, are coada răsucită la spate și un neg mare lânga cioc. Celălalt e alb cu coada lungă, castanie și un tic din naștere: clatină mereu din cap. Parcă ar nega tot timpul pe cineva. Curiozitatea îmi dă ghes și deschid totuși fereastra. - Ce vreți? - Să te întrebăm ceva, răspunde cel alb-castaniu. Dacă ai avea aripi ca ale mele și coadă rotată ca a prietenului meu, ai zbura? începe el clătinând alene din cap. - Mai încape îndoială. Aș economisi banii de benzină, plăcuțele de frână, uleiul… - Dar dacă te-ar trimite Dumnezeu după LM lights și magazinele ar fi închise? mă întreabă rotatul, cel cu neg mare lângă cioc. - Da, chiar! se trezește ciripind și nervosul. Ai avea curajul să-i zici lui Dumnezeu că-i peste tot închis? Sau ai sparge magazinul lui Ionescu? - Aș sparge magazinul lui Ionescu, gândesc eu cu voce tare. Am văzut cum fac fumătorii când n-au țigări… Dar ce, Dumnezeu fumează? - De unde vrei să știm? răspund cei doi prefăcându-se că vânează musculițe. - Cum adică de unde vreau sa știți? - Noi facem un sondaj de opinie, îmi explică porumbelul alb-castaniu clătinând energic din cap. - Dar dacă Sfântul Ilie ți-ar preda de bună voie locul, pe care ai trăzni-o prima? Pe Nicola sau pe Andreea Marin? își continuă rotatul repertoriul. - E vacant locul Sfâtului Ilie? - Nu, dar gândește liber. Gândește ProTv! - N-aș trăzni pe nimeni, că-s milos… - Þânțarul ăla e al tău? Mă uit și într-adevăr descopăr pe umărul meu stâng un țânțar lungit comod, picior peste picior. Când să-l croiesc aud un glas subțire: - Eu n-aș face asta în locul tău. - Ce anume n-ai face în locul meu? - Nu m-aș lovi. - Și mă rog, de ce să nu te lovesc? Ca să mă înțepi? - Nu te înțep pentru că, de fapt, nu-s țânțar. Sunt doar un gând de-al tău. De câteva nopți te sâcâi. - Ce gând? Plictisiți, cei doi porumbei își iau zborul. Ce nepoliticoase sunt zburătoarele din ziua de azi! Nici tu salutare, nici la revedere... Vorba lui Cristi, colegul meu de serviciu, care s-a mutat de curând în Giulești: pe măgar chiar de-l îmbraci în haine scumpe, el tot măgar se cheamă. - Gândul născut la Poenari acu’ două săptămâni. Îți aduci aminte de ziua când legai vița de vie și tam-nesam ți-a intrat unul în curte, cu căruță cu tot, și a început să descarce un pat cu baldahin și două fotolii vechi? - Cum să nu. Am crezut că-i nebun și l-am întrebat de ce descarcă mobilă în curtea mea. - Și? - Mi-a spus că nu-i nebun, că-i dracu’ în persoană și a venit să mă ia. Dar pentru că-i place la țară, la Poenari, o să mai rămână vreo două săptămâni. - Ei bine, eu sunt acel gând și de-atunci te sâcâi noapte de noapte, îmi țiui el discret la ureche. - Nu-mi placi, recunosc eu. - Pentru că-s mic? Să știi, când am fost copil nu mi-a plăcut untura de pește. De-aia sunt anemic. Vezi tu, un gând poate fi cât un țânțar sau cât un armăsar… Te strigă un țap! Privesc jos, în stradă, și într-adevăr, pe trotuar se oprise un țap cu un târnăcop și mă striga de-i tremura bărbia. - De ce mă strigi? întreb nedumerit. - Ca să-ți propun o afacere, zice țapul. - Te ascult. - Dacă-mi dai 285 de râme a câte trei centimetri lungime fiecare, îți dăruiesc târnăcopul ăsta să-l duci la Poenari. - E nou? - Cine? sughiță țapul. - Târnăcopul. - E nou. - Atunci nu vreau! Din cameră se aude o voce cunoscută. - Sache, ce cauți la geam și cu fereastra deschisă? Treci imediat în pat, să-ți fac o frecție cu oțet! Uite, iar ai febră!