Poezie-alb de iasomie
Și parfum de lăcrimiară,
Glas tăcut din inimioară
Spiritul din melodie.
Poezie-ochii mamei,
Rugă-n ceas de noapte,
Viață fără moarte,
Mierea dulce-a
Enigmatică e urma unui poet autentic.
Pornind după ea pășești cu uimire în
împărăția filosofiei sale.
Dincolo de \"cunoașterea luciferică\",
descoperi sorgintea neantului, dar
acest drum este
Decorul îmi soarbe privirea,
Un aspru vânt de faur,
Și gândurile toate
Sunt minții mele traur.
Frigul mă strânge de inimă,
Ca un virus banal,
Alunecând cu razele lunii
Pe albul pat
Cad roșii petale de roze
Din cele trei flori ce mi-ai dat,
Și picură-n suflet tristețea
Pe unde mai ieri a plouat.
Doar ceasul mai face un zgomot
La orice secundă ce moare,
Ce bine că-n jur
S-a înfiorat în Duhul Lui,
Și prea S-a tulburat,
Fiindcă Lazăr a murit
Isus plângea...
Iar cerul s-a întunecat.
Atunc Iudeii s-au mirat
Cât L-a iubit pe acest om!
Cel mai curat
Vreau să-ți ating cu mâna fața
Ușor și gingaș s-o mângâi,
Iar tu să stai cu ochii-nchiși,
Ca un copil la sân, să fii.
Să admirăm în ceas de seară
Cum luna iese la plimbare,
Și din privirea ta
Dansezi un vals în gândul meu,
Oriunde nu privesc te simt.
Răpus mi-e sufletul mereu
De-un cântec sfânt și blând.
Eu din sublim te văd ieșind,
Intact și tainic ca un vers
Urmându-mi gândurile,
Trecea de șaisprezece ani,
Și vai, ce gingașă era!
În părul ei gălbui-bălai
O rază se scălda.
În ochi se ascundea
De taine dulci, o mare,
Iar buzele-i pictate
Șopteau ceva la soare.
Mișcarea
Pierdut în certuri infantile,
La monitor ca la icoană,
De să meditezi, copile?
Când timpul fuge-n goană.
De ce să vii, de să pleci,
Fără un scop anume?
Doar mâine poate fi
Și eu și tu...îmbătrânim,
Ca niște frunze-n toamnă.
Ce repede încărunțim,
O, Doamne, Sfinte Doamne!
Scurtă e viața din lume,
Ca o simplă clipire!
Frumoasă ca valul în spume,
Ca firul de ață,
Neștiința
Pustie și străină
A fost, este și va fi
Sursa tuturor relelor umane
Întuneric.
Cuvintele
Duioase și vesele
Așteptînd se măresc și se nasc
Din semințele lor
Când anii se desprind din șir,
Ca toamna frunzele din pomi,
Ca mirosul de trandafir,
De bate vântu-ncet spre noi.
Când visuri lungi nu se-mplinesc
Și plouă-ncet peste cuvinte,
Încerci zădarnic
Zbuciumată-i marea-n înserare,
Piramide-n lanț pe mal se-nșir,
Să oprească undele hoinare,
Ce lovesc spumoase-n temelii.
Cerul și cu marea sunt totuna,
Cufundate-n apa tulburată
În albastru
DEDICATÃ POETULUI GRIGORE VIERU, SUFLETUL BASARABIEI
Plânge țara de durere,
\"Dumnezeu a fost vestit...\"
Un enorm nimb de iubire,
Azi s-a stins și a murit.
Trist e soarele în
Iartă-ne, căci n-am știut
Că ochii-nchiși mai bine văd.
Și doar tăcerea ne vorbește
Atâta timp cât ascultăm.
Ne apropiem uneori de stejar
Să mai plângem,
și el ne ascultă.
Căutăm ceva în
Ce-i oare veșnicia?
Când șarpele și moartea
Întunecă pământul
Ce geme de păcate.
Furia lor e mare
Ea dispersează-n cancer
Ca undele de gheață
În sufletul ce moare.
Preoți în
NINGE CU FLORI DE CAIS PESTE NOI
FANTASTIC DE DULCE MAI NINGE!
DE DRAGUL SFINÞILOR.
RÃSAR LÃCRIMIOARELE-N CODRI
CU-A LOR PARFUM AMEÞITOR,
DE DRAGUL SFINÞILOR.
STAU DOUÃ LEBEDE PE
Dor de țară
Mi-i dor de brâul cel de munți,
Cu izvorașe pe la poale
Și cu manta de brazi înalți
Mi-i dor de țara noastră mare.
Ce nalți și-mbătrâniți sunt pinii,
Ce-și au din fraged
Morții
\" Iată vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați într-o clipă...\" 1 Corinteni 15
Cei morți sunt muți
De jalnică uitare.
Ei nu aud și nici nu văd,
Ei nu cer de
Melodie pentru mama
O clipă oprește-te, mamă,
Ca ochii sa-ți pot săruta,
Să cad în genunchi și cu lacrimi
Să mângâi tăcut mâna ta.
Madonă a lui Rafaello
În brațe cu pruncul duios
Nu
Suflet geamăn
Parcă-i mai albă fața ta,
Mai luminoasă intr-un fel,
Precum e nufărul de nea
Așa ești tu in visul meu.
Tăcut și tainic te descopăr
Mai plin de înger în
Ce triști sunt ochii tăi, iubite,
Ca cerul fără Dumnezeu,
Ca ziua-ntreagă făra soare
Sau un izvor secat de rău.
Ce mari sunt ochii tăi, iubite,
De văd in ei nemărginirea
Și ingeri fulguind
S