Silviu Somesanu

Nu mai sunt verde cum copacul de altă dată ce înflorea în brațele tale însorite pe malul râului la marginea pădurii. Timpul s-a mutat în firele de păr alb, freamătul arborilor îl mai aud și azi

Tot ce însemn eu pentru voi e nasemnificativ, unii încearcă să-și amintească ceva, alții vor trece cu vederea momentul, fiecare se gândește la el și-l încearcă același sentiment demolator că ne

Nu are drum spre tunelul de întuneric, cu ondulații ritmice ale mușchilor, șarpele caută căldura în uscăciunea pământului casă. Norii cerului se rup și transpiră aerul cețos cu ploi mărunte

mereu ucid câteva gânduri prin nenumărate căutări zadarnice toate pe drumuri neumblate mă înghesuie pofta de nimicuri să le sortez înlăuntrul meu pe rafturi și nu mă mai regăsesc nu mă pot

Femei în piatră cu mâini de gheață strâng la piept orizontu'-n nemișcare, munții fac zid și așteaptă. Izvoarele sapă văi înguste, timpul se rostogolește peste margini, apele fluviilor

Noaptea nu era neagră, era cenușie, stelele erau verzi, căzute printre noi, drumul se ducea pe râu până la izvor apoi intra-n tunel, trecea dincolo. Tu ai plecat făcându-mi cu mâna, era o

Chiar înfrânt visez la victorie, fac parte din ea, mi se urcă-n voință zi de zi. Îmbrățișez adevărul și libertatea astfel capăt trup și suflet viu. Cu respect pentru rădăcinile care mă

Trupu-i plutește prin aer nesigur, dacă-l atingi se clatină ca o frunză, în oglinda cerului este o bulă de săpun. Nu se știe cum o să fie... Părăsit se golește de arome de nimeni nu-i simte

E un senin cu tine-n gânduri pe care-l împrumută și cerul, lumina strălucitoare și caldă acoperă cu o amiază de albine salcâmii cu aripi de flori. Cuvintele deschid porțile când vreau să-ți

Credința-n Dumnezeu mersul lumii nu-l schimbă, îl face înțeles, gândurile nelimitate primesc un prag de meditație, tot ce se naște-n lumină trece-n speranță. Cel milostiv își află liniștea

Nu mă pot îneca într-un suflet ca într-o apă vijeloasă după furtună, simt o strângere de inimă cum se oprește pe linia ce separă lumina de întuneric și-n ochiul meu rămâne bucuria privirii în

Degeaba vreți să mă convingeți de contrariu, fără ospețele care întorc lumea pe dos când timpul face cute și se scutură de ele, diminețile vor sta cu soarele pe masă și primăvara nu mai pune

Cineva mi-a uitat și numele, atât de străin se dă, cred că și l-a uitat și el acasă când a plecat fără bagaj, cred că nici nu avea, terminase o ucenicie la locul de muncă dar nu era deloc un

C-un suflu de foc voi înroși fierul până se topește. Se vor aprinde verbele, vor arde-n cuvinte, cenușa nepăsării se va depune, pe zidul ridicat, rămas neterminat. Nopțile mele vor fi ce nu

Tu locuiești într-un ținut dintr-o lume imaginară în care femeile zâmbesc rar și bărbații învață să le fure surâsul. Eu rămân în acest univers cu decor, un călător pe același drum pe care

Eu sunt plinul din scorbura timpului; plânsul din lacrima nuntirii înainte de vreme, botezul apei prefăcută în vin, pe care și astăzi o bem luminată de setea care ne duce la mântuire rupți din

Femeile singure se refugiază în ele însele, până nu mai știu unde sunt, se iubesc privindu-se-n oglindă și mor de invidie. Cu surâsul nopților pe buzele arse de fiecare dată altul, se strâng

În dimineața însorită a zilei lumina înflorește cu dăruire, respiră cum copacii-n frunze verdele. Apele curgătoare devin limpezi, pietrele în inimi vorbesc, târziul se scurge-n așteptare ca

Când cuvintele sunt dulci ca mierea și curg vâscos și lin, ușor se așează la suflet. Inima se umple și ea de plăcere și lasă porțile deschise. Nu mai cuge nimic altceva, totul se distilează

Dacă nu-ți pierzi cumpătul îți pot explica ce nu-ți convine fără să cadă cerul pe noi, de-o să se sperie păsările. La mine am destule variante care nu te lasă buimac, să navighezi pe mări

Lumina mă înfăşoară în petale de soare, de pe umerii orizontului vin caii dimineţii în coame cu vânt, pe rouă izvoarele şipotesc în taină, pleacă din munţi fără să se uite-napoi şi alunecă