Poezie

Se lăsa seara

2 min lectură·29 iunie 2015

Mediu

Nu mă pot îneca într-un suflet

ca într-o apă vijeloasă după furtună,

simt o strângere de inimă cum se oprește

pe linia ce separă lumina de întuneric

și-n ochiul meu rămâne bucuria privirii

în cuibul din orbite cu pui strălucitori

încât nu văd ce mă separă de cosmos,

ce mă apropie de femeia cu buze de fruct

și trupul înfipt cu picioarele-n pământ

ca o statuie de zeiță plecată la plimbare

între ziua de ieri și cea de mâine

cu mâinile căutând să-și apropie

toate visele căzute pe umerii goi.

Mi s-au înroșit degetele a nesimțire

peste sânii ei plini de orgolii

dar n-a manifestat niciun gest,

ba mai mult le apăsa mai tare.

N-am înțeles de ce îmi recita poezia știută

cu prea puține cuvinte,

era o invitație pe care am trecut-o cu vederea

din lipsă de inspirație.

Se lăsa seara, cu o mantie gri

ne-a înfășurat și pășeam printr-o peșteră

unde-și făcuse casă ecoul,

noaptea venea c-un surâs din ce în ce mai rece,

atârnam de catedralele timpului

legați unul de altul în balans,

nu ne opream nici să respirăm

aerul rarefiat al adevărului.

Am căzut în genunchi pe pietre de granit

la poarta raiului.

Doamne ai grijă să nu ne pierdem

până nu intrăm înlăuntru

și să rămâi cu noi.

001.622

Silviu Somesanu. “Se lăsa seara.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/silviu-somesanu/poezie/14074079/se-lasa-seara

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.