Silviu Somesanu

Cuvinte silabisesc pe degete, ies întotdeauna una în plus ori în minus până se armonizează. Se simte cum alunecă sunetele, se lovesc în colțuri și se rotunjesc greu ca pietrele tari dar

Asemeni unui arbore de cauciuc, flexibil îndemnul s-a urcat în trup, s-a topit neobosit să picure albastru în sângele care-mi înflorea în palme. Învățând limba semnelor dulce ca laptele curge

fugărit de femeile cu mâinile lungi mă pot ascunde în zgârcenia cuvintelor pot mărturisi liniștit păcatele întâmplate modul nevinovat cum am căzut pot sta locului fără priviri agresive și să

Când visele se pierd în timp altele îmi rămân zălog și tu mă însoțești. Aripi îmi creasc pe umeri gata de zbor. Noaptea nu este cuminte cu maci înfloriți pe cămașă, iar degetele tale

Nimeni nu fuge de moarte La ieşirea din munţii semeţi apele se limpezesc sărind în cascade pe faţa dimineţii soarele îşi lasă razele chiar dacă-i rece învăluită-n ceaţă, totul se-ntâmplă normal

Erai ca o stradă vetustă cu nume de periferie. Într-un orășel de câmpie praful se ridică peste glezne. Ai călcat strâmb prin porumbiște, vântul a șters urmele. Nopțile s-au zidit în

S-a făcut atât de târziu în uitare n-am timp să pun gândurile-n cuvinte, se lasă noaptea amețită de tăceri și femeia are acum somnul ușor, învelit în frunzele tinereții ce le visează, le cheamă

Gândește la tot ce nu-i cunoscut ascunsul său tainic, până-n ziua mirajului deplin ce descoperă invizibilul vizibil. Cel care caută permanent găsește cu aura minții, ce se află atât de

În fiecare noapte împlinesc o zi, nu le mai socotesc numărul, mi se pare o impietate să mă gândesc la trecerea lor liberă prin mine până la un punct sau două ori puncte, puncte. N-am păcălit

S-au năruit a pagubă cărările în ceaţă mi-e frică să mai trec pe ele ocolesc prin locuri necunoscute între noi a crescut un abis. Cred că m-ai părăsit fără să ştiu, lumea nu mai este cum a

Viața nu moare, se regenerează, dar lumea o plânge cu durere și o poartă-n memorie. Deșertăciunea e o pierdere-n uitare, o flacără care s-a stins pentru a se naște alta, un abur de început și

Se va absorbi primăvara în dimineți cu aburul subțire și sughițuri reci, de îi va înflori gura de arome și ochii vor privi însetați cum se nasc toate pe rând. Atât de fragedă se va

Din toate câte sunt tu lipsești, o dragoste nesupusă la reguli prinsă-n ecuația mută din minte, piatră pe un suflet neatins de furtuni, m-am închis în tunelul luminii să rup așteptarea. Pe

cu un picior în apă ajut valurile să unduiască sub un copac care și-a înghițit limba înalț zmeie pe frânghii până-n ochiul soarelui plictisit de genele false aerul se rărește de

Lângă tine se închide timpul în cerc având marii dubii că nu urcă-n spirală, gândurile mele se mulează pe liniile curbe privindu-le cu admirație cum toate părțile trupului le rotunjesc, de

Chiar venind cu lumina grăbit spre înviere bucuria-i creștea, împărțea și altora prin cuvinte păstrând în gând iertarea. Niciodată nu-i prea târziu să fii cu inima ușoară la masa cu bucate

Îmi spuneai să trec peste tot cea fost și să-ți uit chipul. Din clipa aceea s-au încurcat lucrurile, mi-am pierdut răbdarea așteptării în preajma unei femei dezbrăcate de virtute și

Mulţi cred că iarna acoperă tot urâtul şi primăvara îl pune din nou sub ochi, dar nu-i nicio grabă să-l înlăture ambele anotimpuri viu colorate, ne umplu interiorul cu bucurii, ne lasă cu inima

m-ai întors din drum când nu eram născut să nu vin prea devreme dar n-ai făcut nimic mai mult pentru asta m-am pierdut în umbrele reci şi de atunci încerc mereu să ies la suprafaţă dezinhibat

călătoresc pe bancheta din spate a timpului drumurile sunt lungi și anevoioase traversez peste râuri și fluvii și ajung în orașele aglomerate ale planetei mă pătrund emoțiile și ochii nu mai

În dormitorul femeii cineva nu venea la timp de parcă întâmplările se țineau lanț, nimeni nu se sufoca de plâns dar nici nu-i venea a râde noaptea își plimba somnul prin vise cu scopul de a le