Am nimbul unui voievod uitat peste timp,
locuiesc într-o cochilie în firida ascunsă,
văd totu-n albastru ca-n mările sudice
cu poeti înotând în poeme de apă.
Era o lumină-n arbori exotici cu
La cât se poate gândi nu există margini
zăvoarele-s trase, porțile-s deschise pretutindeni
mai departe curiozitatea face valuri.
Cum necunoscutul se lasă greu pătruns,
ploaia nici ea prietenă
Când trec apele somnului, dau semn râurilor care le poartă,
ziua-i colorată într-o cuvertură de fluturi,
amiaza a prins coaje sticloasă de lumină,
a devenit fluidă ca mierea.
Sfătuindu-mă cu
Asemeni unui arbore de cauciuc, flexibil
îndemnul s-a urcat în trup, s-a topit
neobosit să picure albastru
în sângele care-mi înflorea în palme.
Învățând limba semnelor dulce ca laptele
curge
Lumina
fragedă și limpede alunecând aidoma apei
ascunde în ea o lume puțin cunoscută,
adâncul atât de orb iubește întunericul,
și Dumnezeul său este altul.
Cum lumina naște lumină își este
Intr-una din zile
la masa tăcerii
s-a așezat Dumnezeu și medita îndelung
la a doua venire.
Obosit
și-a strâns toate gândurile
și a plecat acasă
nevăzut.
De-atunci în lume
cerurile rămân
Vei schimba numele lucrurilor de mine puse
și nu te vor asculta.
Se vor prelinge din ochii tăi cuvinte de ceară
peste venele deschise cu inflorescențe
în buchetul sângelui cât flacăra
Gura sărută venele deschise de muguri
rostește dulcele gust al sângeluii,
amarul din așteptări
trăind în bucuria verdelui crud.
Până vei înțelege schimbarea
din sufletul meu scăpat de
Am crescut prin bunăvoința oaselor mele
care iubeau lumina și se hrăneau cu ea,
cu toată neglijența în care mă învârteam
umblam peste tot.
Cotrobăiam locurile lăsate curiozității
dintr-o
Cuvintele care rămân pe masă
le șterg în fiecare dimineață
până nu mai aud nici sunetele care le compun.
Întâmplarea căzută pe genunchi
mi-a încuviințat dragostea ei anonimă,
să-mi fie călăuză
Mă întorceam din moartea trecută
pe jos,
n-am mai găsit casa, o dărâmaseră
de teama încorporării prea devreme.
Întreb
nimeni nu-și amintea de numele meu,
toți mă priveau ștergându-se la ochi,
Cuvintele nu se mai înțelegeau între ele
nu aveau nuanțe
cum se cerea în poeme.
Câteva vehiculări de idei
nu au făcut rotundul mai rotund
mi-a șoptit muza cu capul în nori
din pragul casei de
Niciun bolnav nu rămâne singur,
îngerul obișnuit cu suferințele omenești
e la fiecare fereastră, privește
și flutură din aripi.
Patul alb se acoperă de liniște,
pereții respiră chipurile
Există o pasăre care vestește moartea
înainte să se pornească la drum
spre nefericitul om.
Își râde în pene când bat clopotele
și pornește mai departe in toiul nopții
cu vești
nu numai de
Nu pot să te privesc ridicându-te-n aer
precum ecoul din hăul imens,
mâinile mele se ridică spre cer
și fac semne cu câte un deget pe rând
până se împietresc.
Soarele scoate un ochi printre
Nimeni nu mai stă la masa tăcerii,
bunicii sunt plecați după piatră
până în miezul munților înalți
unde vor să cioplească porți
prin care să treacă nepoții viitorului.
Până la sosirea lor la
Urcușul stăruitor pe treptele cunoașterii
de unde mai și cazi
a devenit una din obișnuințe.
Am intrat într-un vârtej înspăimântător care-mi tulbură liniștea,
curiozitatea roade sub unghii
cu
Femeile singure se refugiază în ele însele,
până nu mai știu unde sunt,
se iubesc privindu-se-n oglindă
și mor de invidie.
Cu surâsul nopților pe buzele arse
de fiecare dată altul,
se strâng
Picioarele desculțe se urmăreau unul pe celălalt
cu degetele sângerânde lovite de pietre.
Drumul dădea în gropi de râs,
i se înfundau șanturile pe margini
spre bucuria ploilor nărăvașe
care-l
Noaptea dezrădăcinată din întuneric
cu o plăcere ademenită de gustul ei
ne apropie unul de altul
încât orice atingere
pulsează aritmic.
Ai înfruntat constrângerile impuse de conștiință
care
Ca la un concert de Mozart
nu mai aud nimic
decât sunetele liniștitoare,
în propriul trup ascult
într-o catedrală cu orgă
transpus în fantezia divinității.
Înaltele ogive, arabescurile
Era o femeie voinică,
atât de zdravănă când mergea
se zguduia pământul sub pași
și nu-i stătea niciun bărbat în cale.
Eu o strigam pe nume
și-i spuneam întotdeauna,
bine că te am pe
Fiecare cuvânt pus unde trebuie
mângâie freamătul inimii
chiar și când suferința sapă adânc.
Uitarea ne îmblânzește durerea,
vom trăi mai departe-n culorile timpului
așezat pe umerii tot mai
