Nu știu de ce femeile se ascund în gânduri
ori în lucrurile bine făcute,
fustele lor așteaptă vântul prielnic
au în oase măduvă subțire de pasăre,
ce naște îndăzneala nebună cu aripi
rupe
Cuvintele dor răstignite pe trup,
semnifcația lor plânge-n durere divină
alunecă printre degete pe cruce
curge odată cu sângele pe lângă piroane.
Arde lacrima umilinței noastre,
se
Numai eu
îmbrățișez lipsa ta de certitudine,
mai departe
nu știu ce se întâmplă,
îți fug ochii după fustele scurte
și se nasc întrebările acelea fără răspuns,
cum ai ajuns bătut în șoprul
Abia scăpat de patul lui Procust,
îmi căutam împăcarea cu fustele cunoscutelor
ca un întreprinzător printre datornici.
Eram încă pe cai mari,
lumea privea cu împotrivire tăvălugul vremii
de care
Îmi spuneai să trec peste tot cea fost
și să-ți uit chipul.
Din clipa aceea s-au încurcat lucrurile,
mi-am pierdut răbdarea așteptării
în preajma unei femei dezbrăcate
de virtute și
Printre malurile dintre mine și tine
nu trece nici un râu,
rar te salută câte un firicel de apă
fără un izvor anume,
e o imagine frumoasă la privit,
te plimbă pe lungimea spațiulu concav
până
Se rostogoleau în gol
cuvintele mele șoptite în amurg,
ochii acopereau cu privirea
universul în care ne inundau gândurile.
Fiecare zi
ar trebui să se îmbrace în orizonturi de curcubeu
cu
Când inima e mai ușoară ca fulgul
nu mai rămâne niciun păcat de iertat,
doar o fereastră deschisă de dragoste
să se simtă cum intră primăvara în sânge.
Înger de purpură cu fluturi pe trup
la
Nimic deosebit în tot ce spui
doar surâsul cu irizări de purpură
absorbit de ochii mei fără constrângeri
ca sufletul mamei dospit de iubire.
Numai câteva clipe îmbracă subțire
nerăbdarea
S-a închegat laptele soarelui
în foșnetul copt al pământului
cu o iubire adusă din cer
în inimile ce absorb lumina.
Un fruct strămutat în sâmburi,
privește cum utopia se dezminte
și visul
Cine și-ar putea închipui o schimbare de substanță
fără o lovitură plasată sub centură
încât aparența să înșele ura
cu fluierul glonțului pe la urechi,
să iasă la suprafață doar intențiile
Spânzurată de clipa nefericită
foamea mea lăuntrică iese printre dinți,
roade câteva pofte dintre sânii tăi
copți ca niște căpșuni gigantice.
Noaptea de sirenă
răscolește ca pe nebun
Au plecat chiriașii din mine
prețul era prea mare pentru inima lor
și a celor fără inimă.
Nu am suferit deloc,
ai venit să locuiești fără plată,
în toate camerele ai pus dragoste și spirit,
ai
Noaptea se sfârșise la poalele pădurii
dezbinată de temeri,
cu o clipă mai devreme a văzut o lumină pe coama dealului,
nimic nu poate s-o stăvilească,
nici dacă-i aruncă-n față cu ceață
strânsă
Toate stelele o să capete abajururi de noapte
ca niște umbrele verzi, de ploaie,
în zilele verii cu arșiță
purtate de paparude înfășurate de plante.
Vor fi botezate cu apă limpede
invocând
Doar moartea are culoarea tristeții metalului
ce taie ierburi și oameni,
rămâne lutul umed în care crapă coaja semințelor,
verdele mugur de cearcăn stelar absoarbe lumina.
Irizări
Să rupem din trup tot ce-i de prisos,
mai ales minciuna din oase,
unghiile să devină luminos alungite,
un ochi de pisică
pentru care întunericul se pierde
într-o noapte deasupra
În limba în care se înțeleg
totul se desfășoară într-un carnaval
cu multă mișcare alegorică și colorată,
de nimeni nu trece neobservat
cum își joacă rolul.
Risipa de inefabil din ochiul
Chiar dacă primăvara pășește pe vârful picioarelor,
tot i-am simțit aburul viu
în ciripitul duelat al păsărilor,
florile-n grădini scutură mirosuri,
se prind în jocul însuflețit al
Așa cum devreme ziua dă semne bune ori rele
de tu o să le vezi,
iubirea va pune pe ochi și pe obraz,
bucuria ori tristețea venită din interior.
Cu o lumină sau umbră se naște
starea din
Cu o moarte simulată
într-o farsă penibilă,
după aceea
cu multă tragere de inimă
se-ncinge o pomană pe cinste
de carne-n post amețită-n băutură.
Și așa cade norocul în groapă,
mai trece un
În memorie s-au strâns întâmplări ale trecutului
și tot felul de judecăți,
niște adevăruri îndoielnice, dar cu impact.
Respir ușurat tot ce am învățat ca un dat
prin care au trecut oamenii fără
Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă,
sunt țipătul care prevestește furtuna,
cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor,
parașuta care nu se deschide
și la urma urmei sunt umbrela de
