Silviu Somesanu

Nicio frunză nu stă să se mire de tot ce i se întâmplă, privește anotimpurile cu părere de rău și moare la un moment dat supusă, dar nu-și uită ciclul feminității ei. Privește-o numai cum se

Oamenii se îndoiesc de cele spuse cu nonșalanță, li se pare un fel de a brava în fața mulțimii, o armă a creerii încrederii perverse cu o lipsă de respect, priceperea lor se bazează pe fapte

Nimic nu mă reține când tu vrei să fiu recunoscut în trupul tău un arbore de iubire. Este o iluzie să cred că ceva te împiedică ca un gard, să sari în grădină, când în ea s-au copt cireșele

Nu mai sunt verde cum copacul de altă dată ce înflorea în brațele tale însorite pe malul râului la marginea pădurii. Timpul s-a mutat în firele de păr alb, freamătul arborilor îl mai aud și azi

Până la noaptea minții gândirea este primă-doamnă, nimeni nu se îndoiește de loialitatea ei până i se rupe apa conștiinței și naște un prinț al afacerilor de culise în care acoperă

Despre iubire se știe poate fi învățată la locul de muncă, dar cât de calificat ai devenit prin exercițiu o poate confirma numai partenerul. Acum e la modă concubinajul nu căsătoria, familia

Când nopțile mele nu mai au somn e prea târziu să le pun busuiocul sub nas, zilele se năpustesc peste ele cu franjuri de lumini strălucitoare pe umeri. Prin mine trec întortocheate

De când te cunosc îmi iau gândurile foc, clipele arse-s pierdute-n așteptare, carnea-mi tremură, se-nroșește-n dorințe, mâinile caută ce nu-mi este dat, inima se zbate între ce este și ce va

Pe când în ochii tăi eram un simplu trecător cărările ni se întâlneau, simțeam dorința de a ne vedea, chiar așteptam clipele acelea cu o încărcătură ciudată în care tu erai prezentă întâmplător

Vreau să fiu un anonim, să nu mă recunoască nimeni, numai așa mă simt liber de orice îngrădire. Sunt ca o pasăre cu un penaj mai anost care trăiește în locuri retrase fără să îmbrățișeze

Buzele ei ating sunetele înalte, cuvintele se strâng între dinți și se aruncă fără teama de a strivi pe cineva, în trup i se clatină ființa și se zbate. Carnea ei fragedă miroase a mentă

După o mulțime de argumente care mă apasă pe creier, neuronii mei își găsesc adăpost în neuronii tăi și rezultă clar că nu există nicio scăpare de moartea privită ca un dat sosită când nu te

Închis în trup ca într-o statuie, nu pot face niciun pas înafara cercului înscris în orizontul curcubeului despre care mulți spun că ochii nu-l văd dar se percepe cu celelalte simțuri care

Un trandafir și o femeie își sărbătoreau întâlnirile. Trandafirul privea femeia în ochi, ochii ei clipeau de neastâmpăr, se întrandafira la față de frumos. Femeia privea trandafirul în

Noaptea în care întunericul mi-e dușman nu mă mai încălzește cu iluzii apropierea ta e o depărtare de lumină, clipele bat în tâmple la porți nesigure pe care nu le poate deschide vântul. Pe

Noaptea în marea ei tergiversare n-a reușit să negocieze migrarea lunii către altă planetă cum ar fi vrut luceafărul. Întunericul ei a devenit malițios și s-a șters pe frunte cu câteva

Locuiesc în fântâna timpului urcător cu izvoarele cuvântului sub tălpi. Îmi caut mai întâi uneltele, apoi scriu, cu degetele mâinii stângi la tâmplă ideile reci curg pe hârtie

Gândurile se înghesuie în memorie, se filtrează visele în sitele dintre orele tremurate, în colțurile cele mai îndepărtate rafturile sunt goale. Amintirile prind patina timpului, pasul de

Se vor naște multe ambiții, timpul se va rostogoli peste noi, oasele din trupul nostru se vor întări și vor cânta din fluier ajutate de vânt. N-o să se mai știe nimic despre fluturi, despre

Cu o poveste spusă cu har seara poți adormi copiii mai devreme și ei o vor continua în vise într-o lume fascinată de întâmplări. Cu prezența ei mama înfrumusețează cuvintele într-o alunecare

Ca la o nuntă în care se fură mireasa și nu se mai aduce înapoi, toată orânduiala și distracția-i terminată, nimeni nu știe la ce să se aștepte. Așa se-ntâmplă și cu încrderea în promisiuni,

Nopțile mele nu sunt albastre ca ale tale Sunt pline de tristețe și o lungă așteptare, Între mine și tine nu este un deal ș-o vale Ci un ocean de neliniști și de apă, o mare. Nopțile mele

Castelul aceasta din munți e rudă cu piscurile care sparg norii trebuie să urcăm scările timpului cu cerul pe umerii istoriei vechi. Pâraiele vijelioase și arborii vorbesc la umbre de

Vom fi noi doi în umbra lunii cu nopțile despletite-n păr chiar dacă fânul copt cu miros de rugină ne cheamă să ascultăm greierii ce-ți cântă nepăsători între coapse, sprințari în ierburile