Silviu Somesanu

Se năruiesc sentimentele din singurătatea mea, caut un alt mod de a fi. Trecutul s-a dezintegrat în amănunte stropind cu amintiri drumul parcurs, femeile s-au dezbrăcat și ele de nopțile de

Poate că o noapte adevărată își dorește întunericul mai mult decât orice pe lume, ar vrea să fie ca o femeie în carne și oase dar mai ales plină de taine ascunse pe care cei ce încearcă să le

Din umerii tăi cresc aripi de păsări și sub fiecare piatră cauți cuvinte care nu mă lasă singur. Cu fața spre lumină uit relele lumii și mă adâncesc în amintiri deși sunt destule

se dezlipea de gânduri, iubea cu patimă inima îi sărea din piept dorea să-și pună visele lângă ale femeii în fiecare zi ori noapte drumurile s-au încurct rău și-a înălțat deasupra capului

Prin întuneric mă căutam pe pipăite în trup și nu eram eu. Cotrobăiam prin gânduri și vise, mi se părea totul străin într-o moară de cuvinte dar moara nu exista, era femeia și nu o puteam

Stă să se năruiască în umbra de care întunericul se ascunde sub obloane de lut prin care lumina nu trece. Într-o noapte scoasă din minți vibrează sunetele de teamă și fuga te apucă fără să

Sunt un om care se descompune în setimente încât moartea nu-l găsește la post, ard în mine toate așteptările cu flacără mocnită și nimeni nu încearcă s-o stingă. Sunt un trecător necunoscut

Treceau fără aripi dintr-o stare în alta, imateriale gânduri spre mine, sunetul ideilor, țipătul fără să fie auzit ca niște reacții divine ale minții. Când se elibera lumina și se desăvârșea

Mă caut pe unde n-am fost niciodată, nu știu să-mi găsesc în altă parte rădăcini, rămân în colțul ignorat al acestei lumi, să mă vindec de toate furturile celor veniți pe cai mari. Orașul

S-au aprins cuvintele și lumina sclipitoare a devenit albă ca o hârtie lucioasă pe care nu pot să scriu poeme albe, între noi a rămas doar o noapte de meditație. Diminețile sunt

Îmi înflorește un izvor în umăr în iernile bogate dintre ani, un copac se îmbrățișează cu vremea, întâmplările se înfrumusețează pe rând pe fața unui gând. De fapt sunt căzut din istorie mă

Din ochii ei zburau păsări fără aripi, flautul își tremura sunetele în trup, sub pași cineva tăia umbra în bucăți. În surâsul misterios verbele se încurcau și nu se mai conjuga niciunul la un

Mă regăsesc în fiecare dintre oameni și caut răspunsuri la întrebările lor, cel ce uită să se apropie de rădăcini nevrednic își pierde credința și e zbate răpus de îndoieli. În zilele luminii

Sub patul armei e întotdeauna o înfrângere, când trag îi simt puterea în cătare, căprioara cu ochii deschiși în depărtare nu simt împlinire în moarte, doar ură pentru cei ce o provoacă vânez

Tu ai sufletul pietrei, aidoma fulgerului căzut peste copaci, te ascunzi sub umbra stâncilor, învolburate apele obișnuite cu tine sapă mai departe. Florile ar vrea să-ți spele-n mirosuri

Chiar trecerea fie ca zahărul în care mă cuprind în tine ca fructul, flămânzit de atâta răbdare-n inima ispitei câtă lumină absorb și se coace. Plutitor pe valuri cu arome de fluturi, visez

alunec pe pietrele iadului în ape străine ajută-mă să urc malul înalt pentru că în apropiere este orașul în care catedralele îmi zâmbesc tăcerile s-au țesut în așteptări inima se joacă