Se năruiesc sentimentele din singurătatea mea,
caut un alt mod de a fi.
Trecutul s-a dezintegrat în amănunte
stropind cu amintiri drumul parcurs,
femeile s-au dezbrăcat și ele
de nopțile de
Poate că o noapte adevărată își dorește întunericul
mai mult decât orice pe lume,
ar vrea să fie ca o femeie în carne și oase
dar mai ales plină de taine ascunse
pe care cei ce încearcă să le
în fiecare zi ploioasă de toamnă
mi se prelinge-o durere
din tălpi până-n creștet
ca un șarpe târându-se vara
prin vreascuri
cu fruntea lipită de geam
sunt umbra la care nimeni nu vine
văd
Din umerii tăi cresc aripi de păsări
și sub fiecare piatră cauți cuvinte
care nu mă lasă singur.
Cu fața spre lumină
uit relele lumii și mă adâncesc în amintiri
deși sunt destule
se dezlipea de gânduri, iubea cu patimă
inima îi sărea din piept
dorea să-și pună visele lângă ale femeii
în fiecare zi ori noapte
drumurile s-au încurct rău
și-a înălțat deasupra capului
Prin întuneric
mă căutam pe pipăite în trup
și nu eram eu.
Cotrobăiam prin gânduri și vise,
mi se părea totul străin
într-o moară de cuvinte
dar moara nu exista, era femeia
și nu o puteam
Mai îndoim genunchii după o floare
Să nu ne prindă gândurile-ntoarse,
Deși sub rujul buzelor se moare
La fel de crud ca-n sufletele arse.
Privim prin gări cum trenurile pleacă
Rămâne un iz de
Stă să se năruiască în umbra
de care întunericul se ascunde
sub obloane de lut
prin care lumina nu trece.
Într-o noapte scoasă din minți
vibrează sunetele de teamă
și fuga te apucă fără să
Sunt un om care se descompune în setimente
încât moartea nu-l găsește la post,
ard în mine toate așteptările cu flacără mocnită
și nimeni nu încearcă s-o stingă.
Sunt un trecător necunoscut
Eu nu mai știu în care nopți curbate
M-am rătăcit pe-o buză de lumină,
Când vântul de la nord prinde a bate
O candelă cu stele se înclină.
Eu nu mai știu, tu poate mai ții minte
În care vară,
Treceau fără aripi dintr-o stare în alta,
imateriale gânduri spre mine,
sunetul ideilor, țipătul fără să fie auzit
ca niște reacții divine ale minții.
Când se elibera lumina și se desăvârșea
Mă caut pe unde n-am fost niciodată,
nu știu să-mi găsesc în altă parte rădăcini,
rămân în colțul ignorat al acestei lumi,
să mă vindec de toate furturile celor veniți pe cai mari.
Orașul
S-au aprins cuvintele și lumina sclipitoare
a devenit albă ca o hârtie lucioasă
pe care nu pot să scriu poeme albe,
între noi a rămas doar o noapte de meditație.
Diminețile sunt
Îmi înflorește un izvor în umăr
în iernile bogate dintre ani,
un copac se îmbrățișează cu vremea,
întâmplările se înfrumusețează pe rând
pe fața unui gând.
De fapt sunt căzut din istorie
mă
Din ochii ei zburau păsări fără aripi,
flautul își tremura sunetele în trup,
sub pași cineva tăia umbra în bucăți.
În surâsul misterios verbele se încurcau
și nu se mai conjuga niciunul la un
De ce-mi repeți?
Am înțeles că nu sunt ca ceilalți,
de asta rămân.
Înfășurată de mine ca o liană de copac
umbre în ierburi,
purificăm sângele de singurătăți.
Sânul tău copt peste pieptului
Se așează o ninsoare pe gânduri,
norii țes în suflet sărbători.
Se zidește în vorbe cuvântul,
cerul coboară norii pe umeri
deasupra stelele clipesc în păr.
Se forează în adâncime prin
Mă regăsesc în fiecare dintre oameni
și caut răspunsuri la întrebările lor,
cel ce uită să se apropie de rădăcini
nevrednic își pierde credința
și e zbate răpus de îndoieli.
În zilele luminii
Atât de multe există
în spatele vederii
încât căutarea nu are leac.
Aflat sub ochiul cunoașterii
gândul se-mbracă-n cuvinte
cu scântei de lumină,
de se nasc vise întrupate
fără puterea de
Sub patul armei e întotdeauna o înfrângere,
când trag îi simt puterea în cătare,
căprioara cu ochii deschiși în depărtare
nu simt împlinire în moarte,
doar ură pentru cei ce o provoacă
vânez
Tu ai sufletul pietrei, aidoma
fulgerului căzut peste copaci, te ascunzi
sub umbra stâncilor, învolburate apele
obișnuite cu tine sapă mai departe. Florile
ar vrea să-ți spele-n mirosuri
Trec prin interiorul stâncilor
cu structuri de bazalt.
Mă închin tăriei lor pentru solitudine,
pentru nemișcarea atât de semeață,
orașul le păstrează aura timpului
prin statui
Chiar trecerea fie ca zahărul
în care mă cuprind
în tine ca fructul,
flămânzit de atâta răbdare-n inima ispitei
câtă lumină absorb și se coace.
Plutitor pe valuri cu arome de fluturi,
visez
alunec pe pietrele iadului în ape străine
ajută-mă să urc malul înalt
pentru că în apropiere este orașul
în care catedralele îmi zâmbesc
tăcerile s-au țesut în așteptări
inima se joacă