Silviu Somesanu

mă izolez în gând puțini observă ceva în fapt îmi caut un refugiu unde să mă regăsesc pe deplin tu știi asta și nu-i dai valoare respecți zona de meditație de fapt atunci nici n-aud mă

Toate stelele o să capete abajururi de noapte ca niște umbrele verzi, de ploaie, în zilele verii cu arșiță purtate de paparude înfășurate de plante. Vor fi botezate cu apă limpede invocând

Cuvântul este mai adânc decât poate spune, în miez are Dumnezeul său de început prin care se naşte cunoaşterea de sine şi de alţii şi se formează limba cea dătătoare de viaţă. Măsoară cu

Plânși cu lacrimi, ochii ei strălucitori mai curați decât roua florilor în diminețile soarelui se repetă-n fiecare zi obișnuită rămân albaștri. Ei vin tot mai des până-n zborul păsărilor cum

Mai bogat în virtute decât mulți învăț deprinderile înțelepciunii, absorb cât mai din adânc izvorul și-i las nisipul să-l filtreze până capătă limpezimea de cleștar, să-i beau cu dragostea

Eu scriu noaptea în culori, ziua în cenușiu, învăț lucurile să stea la locul potrivit. Tu crezi că ești prea frumoasă și cuvintele mele nu-ți ajung, o să împrumut unele folosite

s-a înpotmolit în cuvinte într-o limbă în care şi-a iventat iubirea şi a tăcut apoi cu privirea înfiptă-n cer a rupt pe rând silabele şi a pornit să adauge consoane tari între zidurile

Închisoarea în care mă aflu nu are ferestre cu zăbrele, nici gardieni are doar camere libere și singurătate, dacă te gândești, are atâta libertate câtă nu-ți trebuie. De fapt pleci dimineața

Nu mă plâng, sunt insul care tace, Drumul vieții îl parcurg cu trudă Intrigat de mințile opace Cu sufletul și inima crudă. N-am să mă-ntorc la voi obedient, Nici nu vă admir

Poezia este tot ce iese din tine ca un înecat la suprafața apei ca să fie găsit și înmormântat creștinește între ai săi. Cuvintele sunt selectate minuțios încât îți vine să crezi în ceva și

mai am o treaptă până să-i câştig dragostea în arta răbdării trupul meu se face iubit ochii capătă atâta lumină câtă face lumânarea în faţa icoanei naşterii din suflet celui care-i Dumnezeul

Taina vieții nu se schimbă, La prefaceri dese-n lume, Tu înțelege-o-n orice limbă Fă-ți prin muncă un renume, Idei mari se nasc în minte Noi credințe prind o formă, Prin fixarea altor

Din ce se naște ideea, flacără vie, întotdeauna speranță între liniile beligerante. Războinicii se înțeleg și nu atacă de sărbătoarea pruncilor uciși din frumoasele zile ale

Brâncuși își cioplește gândul peste inima pietrei în forme de sărut poarta se deschide îndrăgostiții trec sculptorul moare se așează masa tăcerii pe scaune doar doisprezece cei care l-au

Era timpul când mi se încopciau gândurile pe albul zăpezii într-o rană deschisă, lupii urlau pe fața gerului teama și o fluiera crivățul alungat din munți la ferestrele tale înflorite de gheață.

M-aș împlini cu tine, Doamne dacă trupul meu te-ar încăpea deplin, inima n-ar avea palpitații la lumină și m-aș odihni la umbră. Dacă cuvântul tău, Doamne s-ar naște din mine ca un copac iar

noaptea s-a trezit dezbracată de întuneric ziua a fost sărutată de razele soarelui cu gîndurile la ferestrele minții privesc jocul luminii prin frunze prin fața casei de dincolo de stradă se