Învierea

cuvintele dor dincolo de trup

umbra lor se lasă-n somnul lung

alunecă printre degete la botez

dispare răul adus prin născare

plâng cu lacrima umilinței

se scrijelesc pe scoarța copacilor

în versuri părăsite de sunete

cu ne-ncepute și nesfârșite gânduri

în sufletul lemnului ori al pietrei

lacrima lor nimic nu stinge

se așază-n poemul vorbelor

înlănțuire de taine ne-nțelese

prin care încercăm să ne depășim

cu înălțătoare povețe

învierea la marginile cerului

ne face să călătorim prin eter

fiecare cu steaua lui

acest drum neștiut de odihnă

unde ne-am întrupat în cuvînt

ca sămânța-n pământ

ieșind la lumină