Limba uitată în cuvintele născutului
acum o învăț străin de orice iubire
și ades uit cum gânguream bucuria,
în viitorul imediat a fost șters trecutul,
dar îl caut oriunde s-ar afla,
din memorie
Zăbovesc pe străzile orașului cu turnuri,
printre clădirile medievale,
mă fascinează sobrietatea lor prăfuită
porțile grele prin care te cheamă misterul.
Nu sunt decât o umbră trecătoare
A interzis soarele să nu mă urc
într-o amețitoare căldură de vară
pe cărările cerului?
Într-o parte e o furtună,
într-alta e perfect senin.
Deasupra de nori e o pace divină,
se văd doar
Seara descântă apele la izvoare
pentru drumul prin întunericul nopții,
le așează sub cap pietre,
să alunece grăbite-n mările lumii.
Dimineața le spală cu lumina
pe fața vălurită a
liniştea mă lasă-n meditaţie
în spatele cortinei
aşteaptă hidra
aruncă flăcări pe ochi
nu mai sunt principii
mor cauzele morale
toţi troglodiţii se bucură
şi cad în amnezie
Te-ai dus în lumea albă, îmi spunea bunica,
n-o să poţi veni nici când o să mor
am să vin, dar să nu mori curând,
o să mă întorc sigur aici mai aproape,
să te audă Dumnezeu şi să capeţi gândul
Cu cearcăn de lună, ochii adânc privesc
cum rodiile se coc absorbind lumina
în amieze saăvârșind dulcele-n fruct,
de sunt una cu zilele verii.
Cerul din aripi scuturat
se topeștea-n miresme de
Se făcuse seară în cuvintele șoptite,
prin trup urca fiorul dragostei,
ochii leneși alunecau departe,
mâinile se scufundau în buzunarele goale
și noaptea își căuta caii sălbatici.
Dar cum voi
Cum plouă pe străzi,
cum ne acoperă cu straturi de apă,
nopți de stele strâng în pumni
ca la frânghii pe noduri
și diminețile separă pe alocuri ceața
cu gheare de raze.
Și ce se mai poate
Doamne, limpezește-mi ochii,
spală-mi privirea,
așază-mă cu fața la chipul tău,
picură-mi lacrima pe rugăciune!
Ascultă-mi căința inimii,
plânge-mi suferința curată
și primește-mi păcatul în
Multe sintagme, desigur proaste,
poporu-i scindat în părți opuse
vor să-l lovească zilnic sub coaste,
forțele din afară impuse.
Nu cred că e cinstit și nici loial
să te tot lupți cu semenii
poți să plângi
în golul meu cazi ca o piatră
ești mai greu decât pot duce și mai ușor decât pot iubi
nu ai nimic mai mult decât mine
și eu mă prăpădesc de frig
zbaterea provine din ancestrale
dacă urc în pomul gândului
să-i culeg fructele
mă apasă teama
alunec prin interior în inimă
și în genunchi mă rog
să urci tu în loc
nălucă
pe nor alb de vis
ce se înalță
frumos
dezleagă silabe pe limbă
până se descompun
așa cum se topesc în urechi,
sunetele
legate cu funii de gât
exersează
lupta grea începe
dar nimeni nu-și propune
să declame
noaptea se împarte la zece
ea rămâne egală cu unu
dar poate deveni o jumătate din el
care se înmulțește
în confruntare cu timpul
îi înmugurește, înflorește și rodește trupul
într-un ciclu
Mai încearcă odată
numele Lui să mi-l lipești
pe față, pe gură și-n palme,
cu inima săgetând răbdarea
când prin trup îmi urcă
încrederea bătută-n cuie
cu ciocane de piatră.
Întreg dacă mai
Tot ce mă poate desprinde
urcă
cu rotiri în spirală.
Rămâne prezentă nemărginirea,
deșertăciunea,
între ele moartea.
Viața,
o sinusoidă din fragmente visătoare,
finită.
Dragostea niciunuia dintre noi
n-ar trebui să se oprească
după luna de miere
care nici nu e lună plină
ci mai degrabă una nouă.
De ce să transformăm totul în automatism
când am putea duce
Stelele pe care le citesc
alte semne nu-mi dau
pe arcul înțelegerii
decât rostirea unor cuvinte
de urcare prin rugă.
Câmpia iluziei atingând orizontul
îi pune un zid de netrecere,
cum hăul
Când trecea călare pe cal
la răsăritul soarelui
pe câmpia cu întinderi nedeslușite,
era mai frumoasă decât dimineața
și mai înrourată decât ierburile.
O priveam din adâncul
flămând
știind
Învrednicește-mă
mamă
cu dragostea ta nedezmințită
care unește cerul cu pământul
prin inimi care dobândesc viața și moartea.
Lumina ochilor în lacrimi
izvor după forma sufletului pur,
iubire