Silviu Somesanu

Cum trupul închis în pielea lui în carnea roșie, își găsește seva, urcare pe treptele luminii spre catedrala cerului în care-și lasă inima să iubească

Limba uitată în cuvintele născutului acum o învăț străin de orice iubire și ades uit cum gânguream bucuria, în viitorul imediat a fost șters trecutul, dar îl caut oriunde s-ar afla, din memorie

Albul nins se-ntoarce la matcă. Izvoare de cer năpârlesc. Pielea subțire de apă, cine o bea când sunt plecat din tine?

Seara descântă apele la izvoare pentru drumul prin întunericul nopții, le așează sub cap pietre, să alunece grăbite-n mările lumii. Dimineața le spală cu lumina pe fața vălurită a

liniştea mă lasă-n meditaţie în spatele cortinei aşteaptă hidra aruncă flăcări pe ochi nu mai sunt principii mor cauzele morale toţi troglodiţii se bucură şi cad în amnezie

Te-ai dus în lumea albă, îmi spunea bunica, n-o să poţi veni nici când o să mor am să vin, dar să nu mori curând, o să mă întorc sigur aici mai aproape, să te audă Dumnezeu şi să capeţi gândul

Cu cearcăn de lună, ochii adânc privesc cum rodiile se coc absorbind lumina în amieze saăvârșind dulcele-n fruct, de sunt una cu zilele verii. Cerul din aripi scuturat se topeștea-n miresme de

Se făcuse seară în cuvintele șoptite, prin trup urca fiorul dragostei, ochii leneși alunecau departe, mâinile se scufundau în buzunarele goale și noaptea își căuta caii sălbatici. Dar cum voi

Când oul în piatră se va rostogoli, inima lui pui de univers va naște, de oamenii îl vor urca pe soclu în piețele publice ca pe un vultur.

Multe sintagme, desigur proaste, poporu-i scindat în părți opuse vor să-l lovească zilnic sub coaste, forțele din afară impuse. Nu cred că e cinstit și nici loial să te tot lupți cu semenii

poți să plângi în golul meu cazi ca o piatră ești mai greu decât pot duce și mai ușor decât pot iubi nu ai nimic mai mult decât mine și eu mă prăpădesc de frig zbaterea provine din ancestrale

noaptea se împarte la zece ea rămâne egală cu unu dar poate deveni o jumătate din el care se înmulțește în confruntare cu timpul îi înmugurește, înflorește și rodește trupul într-un ciclu

Mai încearcă odată numele Lui să mi-l lipești pe față, pe gură și-n palme, cu inima săgetând răbdarea când prin trup îmi urcă încrederea bătută-n cuie cu ciocane de piatră. Întreg dacă mai

Tot ce mă poate desprinde urcă cu rotiri în spirală. Rămâne prezentă nemărginirea, deșertăciunea, între ele moartea. Viața, o sinusoidă din fragmente visătoare, finită.

Dragostea niciunuia dintre noi n-ar trebui să se oprească după luna de miere care nici nu e lună plină ci mai degrabă una nouă. De ce să transformăm totul în automatism când am putea duce

Când trecea călare pe cal la răsăritul soarelui pe câmpia cu întinderi nedeslușite, era mai frumoasă decât dimineața și mai înrourată decât ierburile. O priveam din adâncul flămând știind

Învrednicește-mă mamă cu dragostea ta nedezmințită care unește cerul cu pământul prin inimi care dobândesc viața și moartea. Lumina ochilor în lacrimi izvor după forma sufletului pur, iubire